De la CSM la rolul Preşedintelui

Un amendament la Constituţie prezentat de preşedintele comisiei de revizuire, Crin Antonescu, scoate CSM-ul din aria de autoritate a preşedintelui de republică. Potrivit organizării constituţionale actuale datând din 2003, ”Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care participă”. Prin Constituţia din 1991, preşedintele nu avea niciun rol. CSM era prezidat după caz de ministrul de justiţie, fără de drept de vot sau de preşedintele Curţii Supreme de Justiţie. Putem presupune că în 2003, din diferite motive, s-a mers şi mai mult pe linia modelului francez. Prin Constituţia din 1946, organismul francez menit să protejeze independenţa şi integritatea magistraţilor a fost aşezat sub autoritatea preşedintelui de republică, dar acest model a fost păstrat de Constituţia din 1958, prin care preşedintele republicii devenea un garant al bunei funcţionări a instituţiilor. Aceasta este şi gândirea care a inspirat textele constituţionale româneşti. De aceea amendamentul lui Crin Antonescu are justificare politică, dar nu are o suficientă argumentare constituţională.

Felul în care preşedintele Traian Băsescu, singurul beneficiar de până acum al Constituţiei din 2003, a condus CSM-ul este un subiect de controversă politică. Faptul că CSM s-a divizat după linia politică care defineşte scena mai largă a luptei partizane a părut să fie efectul direct al intervenţiei lui Traian Băsescu. Dar divizarea CSM-ului, cu toate efectele vădit neproductive, nu poate fi de la sine considerată un eveniment negativ. Uneori o divizare este singura condiţie a unei evoluţii în bine. Totuşi dacă preşedintele ar fi reuşit în cei aproape 10 ani de mandat să păstreze altitudinea pe care o pretinde rolul său constituţional, dacă nu ar fi lăsat impresia unor părtiniri subiective, discuţia de acum nu ar fi avut loc.

Aşadar există argumente politice pentru a susţine scoaterea CSM de sub influenţa preşedintelui, dar nu ar fi pe deplin coerent din punct de vedere constituţional. După modelul Constituţiei gaulliste, Constituţia României stipulează că preşedintele României ”veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice”. Faptul că preşedintele prezidează şedinţele CSM la care participă derivă direct din această poziţie de garant al instituţiilor. E adevărat că acelaşi articol apare şi în Constituţia din 1991, când CSM nu era prezidat de preşedinte, dar pe atunci CSM era o instituţie decorativă şi neimplicată în toate tensiunile care apar la coliziunea puterilor. Abia în 2003 modelul francez initial este urmat cu mai multă fidelitate.

Aşadar rolul preşedintelui în întregul său ar fi trebuit să fie în prealabil regândit. La acest punct se opune însă spiritul public, după cum sugerează toate anchetele sociologice. Românii aspiră se pare, pe mai departe, la un preşedinte puternic care garantează în mod cuprinzător binele societăţii. Faptul că în 2012 referendumul de demitere a fost cât pe ce să fie validat, în ciuda unor condiţii dificile legate de pragul de participare, nu este decât reversul acestei mentalităţi. Poporul vrea un preşedinte cu puteri largi, dar aspiră să-l poată şi pedepsi pentru aşteptările înşelate. E vorba aici de o simetrie morală, care sună însă destul de arhaic. Dacă nu renunţă la modelul preşedintelui atotputernic, societatea românească nu va reuşi să facă progrese.

Pe de altă parte, amendamentul discutat mai sus se înscrie într-o tendinţă firească a CSM de a dobândi o tot mai mare autonomie. Se vede aşadar că dacă proiectul de modificare a Constituţiei a fost amorsat acum dintr-o urgenţă politică, el evoluează pe un teren incert în care multe tendinţe şi idei rămân neclarificate.