De ce vrea România să mai polueze o vreme?

Scopul acesteia este să creeze un sistem de trecere graduală la achiziţionarea completă de certificate de emisii nocive de către producătorii de energie până în 2020.

Conform proiectului de lege elaborat de Comisia Europeană, termocentralele ar fi obligate încă din 2013 să achiziţioneze în totalitate certificatele de emisii nocive la licitaţie. Industria este chemată la plată însă abia din 2020. Această reformă a comerţului cu certificate de emisie este punctul central al amendării pachetului de legi pentru protecţia mediului. UE şi-a luat angajamentul să reducă emisiile de bioxid de carbon cu 20% până în 2020.

Comisia de mediu din Parlamentul European a avizat deja legile şi a respins concesii acordate marilor poluanţi. Ba mai mult, europarlamentarii cu grijă pentru mediul înconjurător au eliminat şi derogarea pentru industrie, care ar urma şi ea să plătească în cuantum total din anul 2013.

Problema atacată de Comisia Europeană prin acest pachet de legi de mediu este de fapt următoarea: termocentralele au primit până în prezent certificatele de emisii nocive gratuit, dar facturau aceste costuri virtuale la consumatorii finali. Niciun guvern nu se împotriveşte acestui plan, dar Polonia, de exemplu, se teme de urmări negative asupra economiei sale. Ministrul mediului de la Varşovia afirmă că situaţia în industrie s-ar înrăutăţi considerabil şi că standardul de viaţă al populaţiei ar avea şi el de suferit. De aceea Polonia, ţară dependentă în proporţie covârşitoare de energia produsă în centrale termice, propune ca obligativitatea achiziţiei de certificate de emisie să fie introdusă gradual până în 2020. Iar cu votul Greciei, care s-a alăturat recent acestei iniţiative, ţările semnatare ar avea destule voturi pentru a bloca o decizie în Consiliul Miniştrilor Mediului ce se va desfăşura în 20-21 octombrie.

Poziţia României

Trebuie precizat că niciun stat membru al UE nu atacă principiile conţinute de pachetul pentru protecţia mediului adoptat unilateral de UE în dorinţa de a deveni vârful de lance al luptei împotriva schimbării climei planetare. Obiectivele fixate la Bruxelles de reducere a emisiilor de bioxid de carbon cu 20% până în 2020 şi de a spori ponderea surselor regenerabile de energie au fost adoptate şi asumate de fiecare ţară comunitară. "Dar vrem ca textul legilor să reflecte poziţia fiecărui stat", afirmă Bogdan Badea, director în Departamentul pentru Afaceri Europene subordonat direct premierului României. Declaraţia domnului director Badea este susţinută, poate cel mai puternic, de ambiţiile Uniunii Europene, care ia în considerare ţeluri de mediu şi mai îndrăzneţe după 2020, poate chiar reducerea cu 30% a emisiilor de gaze nocive.

Lucrări intense, în care fiecare ţară îşi expune punctul de vedere şi încearcă să-şi protejeze interesele naţionale, se duc săptămânal în grupurile de lucru de pe lângă diferitele instituţii europene. Iar noile state membre ale UE insistă asupra diferenţelor economice şi în stadiul de dezvoltare faţă de vechile ţări mebre ale Uniunii. Cu alte cuvinte, spune Bogdan Badea "purtăm discuţii constructive, dar nu trebuie să uităm de aceste diferenţe". Directorul în Departamentul pentru Afaceri Europene subliniază că România, de exemplu, a făcut paşi importanţi către alinierea la standardele de protecţie a mediului. Faţă de perioada 1989-1990, emisiile de gaze cu efect de seră au fost reduse cu 40%.

Deci Occidentul nu poate afirma că Estul nu doreşte trecerea la industrii nepoluante, dar se pare că uită necesitatea unui proces gradual în ţări cu economii emergente. Sistarea bruscă a facilităţilor de mediu înseamnă pur şi simplu costuri prea mari cu efecte negative în procesele economice ale branşelor respective. În schimb, trecerea etapizată ar da posibilitatea diferitelor întreprinderi să facă investiţiile necesare fără să piardă avantajul concurenţial.

România nu refuză comerţul cu certificate de emisii nocive, pentru că banii încasaţi din aceste licitaţii vor fi utilizaţi la finanţara modificărilor structurale impuse de Pachetul European de Mediu. Dar pe bună dreptate, statele Europei de Est se tem de următorul posibil efect al introducerii prea bruşte a normelor asumate de UE:

Să presupunem că o fabrică este obligată să treacă de azi pe mâine la licitaţii de certificate. Ele se vor traduce în costuri suplimentare de producţie, care la rândul lor înseamnă un dezavantaj faţă de concurenţa din afara spaţiului comunitar. "Relocation Risk" se cheamă scenariul cel mai sumbru în care actorul economic "decide să îşi relocheze producţia într-o ţară terţă, poate chiar una care nici nu a semnat protocolul de la Kyoto", spune Bogdan Badea, o ţară unde poate să polueze liniştit în continuare şi să-şi reducă astfel costurile.

În acest caz nici UE nici statul respectiv nu a realizat nimic. Se pierd locuri de muncă, se pierd încasări la buget, se pierd investiţiile în tehnologii industriale ecologice. Iar ţelul de reducere a poluării la nivel global nici nu intră în discuţie, pentru că poluarea într-un loc anume înseamnă poluarea aceleaşi planete pe care o populăm.