De ce e criticată Elena Udrea?

Asistăm astăzi la un fenomen interesant. Mulţi dintre cei care susţinuseră cu energie scindarea PDL şi apariţia Mişcării Populare critică aspru alegerea Elenei Udrea în fruntea partidului. În opinia lor, noua preşedintă nu s-a distins prin nimic bun în trecut, ci doar prin erorile sale. Aceştia au dreptate în bună măsură. Elena Udrea a dus organizaţia muncipală din Bucureşti la dezastru prin multe decizii greşite. A iniţiat legea prin care urmau să fie desfiinţate sectoarele ca administraţii autonome şi l-a propus pe Silviu Prigoană pentru primăria Capitalei.

Dar ceea ce se uită în mod surprinzător este că PDL s-a rupt şi graţie eforturilor Elenei Udrea, care a fost mereu una dintre cele mai energice opozante faţă de conducerea lui Vasile Blaga. Chiar dacă a plecat ultima din partid, ea nu a abdicat niciodată, dând impresia că aşteaptă până în ultima clipă prăbuşirea rivalului său.

Prin urmare, dacă admitem că PMP este o fracţiune a PDL, atunci Elena Udrea face parte cu siguranţă din ADN-ul noi organizaţii. Cei care o critică acum pe noua lideră se află într-o situaţie imposibilă: ei au pledat pentru scindarea PDL, pentru ”despărţirea apelor”, dar ar fi dorit ca cei care au făcut acest lucru posibil să nu facă parte din eşantionul ”ales”. Ei ar dori să mănânce un grapefruit, dar să nu fie amar.

Amăreala fructului nu poate fi eliminată. Cei care au sperat acest lucru s-au autoamăgit, idealizând calitatea noii formaţiuni politice. ”Reformiştii” au fost la rândul lor idealizaţi, ei nefiind în cele din urmă decât un simplu bagaj încărcat în noul vehicul politic. Lipsa lor de ambiţie politică, de curaj, pasivitatea lor au fost deconcertante. E cel puţin naiv să crezi că poţi obţine şefia unui partid fără luptă, că va veni cineva şi îţi va oferi conducerea pe tavă, în virtutea unei teze susţinute la Sorbona. În sfârşit, cei care o critică aspru pe Elena Udrea şi care deplâng faptul că vechile moravuri au avut încă o dată câştig de cauză ignoră că ”reformiştii” s-au plasat ei înşişi de multă vreme în postúri subalterne, că existau în partid ierarhii naturale care nu aveau de a face cu intelectualitatea şi că acestea sunt întotdeauna decisive.

Cei care o critică acum pe Elena Udrea sunt cei care nu vor să admită că au greşit tot timpul susţinând necondiţionat politicile preşedintelui Traian Băsescu. Ei nu vor să admită că ambiţiile nemăsurate pe care le-au scuzat nu puteau avea ca rezultat decât un partid condus de Elena Udrea. Toţi cei care au susţinut agitaţia secesionistă din PDL cu vorbe mari nu pot acum recunoaşte că nu au înţeles semnificaţia întâmplărilor la care au asistat.

În sfârşit ar trebui să-i facem totuşi dreptate şi Elenei Udrea. Ea a câştigat şefia partidului pentru că în culise a participat de la bun început la creaţia lui, pentru că l-a condus de fapt şi înainte de a fi şefa lui oficială şi pentru că, în mod vădit, a demonstrat infinit mai multă competenţă politică decât toţii rivalii ei la un loc. Cel puţin Eugen Tomac nu se plânge, căci el şi-a asumat lucid condiţia fără iluzii deşarte.