De ce au nevoie românii ca să deprindă democraţia? | România | DW | 02.01.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

De ce au nevoie românii ca să deprindă democraţia?

De 20 de ani, afirma, eronat, Silviu Brucan. De 60, zice, mai puţin generos, Peter Gross. Ar ajuta, cred, mult, o presă curată, memoria, educaţia, justiţia, precum şi o linişte, care să-ntrerupă trepidaţia perpetuă.   

Statuia Libertăţii

Statuia Libertăţii

Sângele vărsat de securişti în revoluţie încă mai păta caldarâmul bulevardelor, străzile şi trotuarele timişorene, sibiene şi bucureşte când Silviu Brucan estima că românii ar mai avea nevoie de”douăzeci de ani” ca să deprindă democraţia. Ar fi fost un veac mai aproape de adevăr?

Într-un interviu acordat recent Europei Libere, jurnalistul american de origine timişoreană, Peter Gross, crede că da. El afirmă că i-a replicat lui Brucan la începutul anilor 90 că, în opinia sa, românii ar mai avea nevoie de 60 de ani ori mai mult, pentru a opera schimbările culturale necesare. 

Are Gross dreptate? Nu accelerează globalizarea şi digitalizarea orice? E-adevărat că democraţia ţine de cultură, de tradiţii, inclusiv religioase, care să pună în valoare un mod de a fi şi de a acţiona politic democratic. În baza lor, revoluţionarii revoluţiei de catifea germane au acţionat, susţinuţi de Biserica Protestantă, în RDG. Au luat cu asalt, din capul locului, centralele poliţiei politice STASI. Şi au preluat, relativ rapid, controlul asupra rafturilor cu otrăvuri conţinând dosarele serviciului secret comunist.

Când în România blatului dintre Ion Iliescu, Petre Roman, Gelu Voican şi securiştii care-i combătuseră manu militari pe revoluţionari se mai găseau saci cu fragmente din dosarele poliţiei politice la Berevoieşti, alta era situaţia în fosta RDG. Pastorul Gauck şi oamenii săi se puseseră pe treabă şi începuseră să dezintoxice rapid şi riguros fosta Germanie comunistă. Dar nici ofiţerii STASI nu tăiaseră frunză la câini. În toamna anului 1989 distruseseră ce putuseră ca să nu poată fi urmăriţi torţionarii şi asasinii germanilor. Mai există azi circa 16.000 de saci de dosare STASI mărunţite, care se reconstituie penibil, manual, la versiunea germană a CNSAS, numită, iniţial, ”oficiul Gauck”. Spre ruşinea ei, prospera Germanie n-are, iată, resurse ca să-şi procure scannere speciale.  

Ce speranţe are, deci, România? Ale cărei instituţii ale memoriei sunt, cum altfel, la pământ, după 30 de ani de variante care mai de care mai catstrofale de nomenclaturism, securism şi postcomunism pesedist, uselist şi dragniot. În România, memoria, câtă este, e foarte scurtă. Şi găurită. Nu e antitotalitară. E fragmentată. Se vrea anticomunistă. Dar chiar este?

Doar de ochii americanilor pare să existe un Institut Naţional Pentru Studierea Holocaustului din România, pe care, spre paguba propriei memorii, mulţi români îl abhoră. Apoi există varii institute-fantomă, precum cel, recent desfiinţat prin OUG, zis ”al Revoluţiei”. Dacă această aiuritoare sinecură n-ar fi iscat un scandal intens mediatizat cu insolenţa proiectului unui concert care să marcheze 30 de ani de la revoluţie, ar fi continuat probabil să mai existe mult şi rău. Cum, şi mai nejustificat, încasează în continuare banii contribuabililor români alte institute-fantomă ca ce al "Levantului", păstorit de fostul preşedinte Emil Constantinescu, şi el un bun prieten al partidului-stat.

Or, memoria nu e o facultate neglijabilă, ca oricare alta. Pe care s-o lăsăm liniştiţi pe seama capacităţii de stocare a mobilelor noastre. Ţinerea de minte şi faptele care decurg din ea sunt esenţiale pentru identitatea, pentru interesele, pentru apărarea libertăţii şi deci şi pentru democraţia noastră. Românii au nevoie ca de aer nu doar de procesarea, urmărirea, judecarea şi pedepsirea crimelor comunismului, ci şi de instituţii ale memoriei antitotalitare riguros funcţionale. Nu le trebuie în schimb unele care să acapareze atenţia punctual, pe bază de umori şi dispoziţii de moment, de crize neurastenice expeditiv tratate cu sarmale şi câteva păhărele băute de sărbători.

E timpul, de asemenea, să se trateze adecvat, echilibrat şi nuanţat securismul şi comunismul. N-ajunge un anticomunism de paradă, ori conceput ca suficient în sine. Căci nu orice s-a opus comunismului exprimă, denotă şi conotează democraţie. Iar flagelul securismului continuă să fie tot pe atât de alintat în România, pe cât de vituperaţi sunt nenorociţii care au avut slăbiciunea de a consimţi să devină delatori, deşi nu orice ins teoretic racolat ca informator a ajuns realmente să fie turnător.

În fine, e nevoie de o abordare matură a reperelor etice ale românilor. Între care figurează şi nejustificat dispreţuiţii ex-comunişti deveniţi disidenţi. Or, pentru ca toate acestea să prindă contur se cer, în afară de justiţie, o educaţie demnă de acest nume şi o presă curată şi competentă. Nu prea există nici una, nici alta în România. Ambele reclamă importul de experţi. Ambele presupun crearea de condiţii pentru aceşti experţi şi grefarea instituţiilor pe tradiţii vechi, existente în România precomunistă şi prefascistă, care se cer recuperate, ca să se promoveze pluralism politic şi religios, dezvoltarea societăţii civile, eradicarea corupţiei şi dezvoltarea economică: fenomene stimulate, potrivit unui studiu semnat de Robert Woodberry şi Timothy S. Shah, de protestantism.

Ar merge, poate, şi fără protestantism. Dar cum? Realizându-se caracterul imperativ al unor schimbări pentru supravieţuirea naţiunii. Oprindu-se sifonarea de fonduri şi risipirea donaţiilor pe instituţii care nu le merită. Şi condiţionându-se susţinerea politică şi electorală de progrese în aceste domenii cheie.

Nu e cazul să se aştepte minuni nici de la emigranţi, nici de la social media. Ambele ajută. Dar primii sunt şi riscă să rămână departe. Iar cele din urmă sunt fie bune, fie rele, dacă sunt utilizate iresponsabil şi inconştient, de vreme ce, rău folosite, iscă dependenţă şi generează angoase, depresii, nevroze, surmenări şi epuizări. Pentru accelerarea accesului românilor la democraţie sunt imperative insule de linişte condiţionând calmarea, refondarea spirituală, reflecţia, meditaţia, rugăciunea.

Dar cine să le furnizeze aceste insule salvatoare, dacă părinţii şi dascălii au capotat faţă de copii, liderii faţă de o tehnologie, vai, sacralizată, elitele faţă de epicureism şi instincte gregare ori surogate de religie ca ecologismul, iar bisericile nici respectul faţă de liniştea duminicală nu-l pot asigura?