Dat pierdut şi apărut: statul paralel | România | DW | 07.09.2018
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Dat pierdut şi apărut: statul paralel

Folosită abundent de şeful PSD spre a justifica măsuri de îngropare a justiţiei şi democraţiei, sintagma statului paralel nu e fantasmagorică. Trimite la realitatea întrupată chiar de acuzatorii lui cei mai vocali.

Mitingul antijustiţie şi pro-PSD din iunie 2018, din Piaţa Victoriei

Mitingul antijustiţie şi pro-PSD din iunie 2018, din Piaţa Victoriei

Ceea ce pentru Stalin, Dej şi Ceauşescu erau chiaburii, mic-”burghejii”, ”agenturili”, pe scurt, inamicul public numărul unu, e pentru liderul turc Erdogan mişcarea Gülen. Iar pentru Liviu Dragnea fie "Soros", fie Iohannis cu Germania, fie "statul paralel". Despre cel din urmă s-a spus că nu există.

Ei bine, s-a ivit. Aruncându-i poporului întru sumară judecată şi linşaj imaginarul inamic rezolvi, concomitent, ca prin miracol, multe probleme altminteri insolubile. De pildă pe cea a unei argumentaţii raţionale, de care potentaţii nu mai au, subit, nevoie.

Simultan, ca lider dezastruos distragi abil atenţia, prin aceleaşi acuze fără probe şi acoperire, de la nenorocirea pe care ai pricinuit-o. Justifici, totodată, perpetuarea ta la putere în ciuda catastrofei naţionale pe care ai iscat-o şi a celei pe care tocmai o provoci.

Fiindcă atribui cataclismul inamicului imaginat şi te poţi erija  în ”salvator”. În fine, un avantaj considerabil al jonglării cu teorii ale conspiraţiei oricât de delirante ar fi, e că în baza lor poţi să vâri în grupul inamicilor (prin forţa lucrurilor dispensabili şi eliminabili) pe orişicine, orişicând.

Îi introduci rapid pe ziariştii neînregimentaţi şi, prin urmare, incomozi, cărora nu mai ai nevoie să le răspunzi la întrebări. Îi pui în rândul lor pe membrii opoziţiei efective. De pildă pe parlamentarii USR, care, pentru manifestaţii chiar şi silenţioase de protest, se văd ameninţaţi, halucinant, la Bucureşti, cu excluderea pe o lună din Parlamentul în care i-au ales românii. 

Ceea ce înseamnă, implicit, că în Parlamentul României majoritatea reia demersul care a adus-o la putere. E vorba de urinatul cetăţeanului pe vot. Mai nou face exact acelaşi lucru majoritatea pesedisto-aldeistă, cu complicitatea UDMR. Care, prin îndepărtarea din Parlament a parlamentarilor, prefac fără jenă şi fără să clipească forul legislativ în scena anulării votului şi voinţei poporului suveran.

Ce înseamnă o atare desfiinţare a democraţiei parlamentare? Dar punerea pe butuci a statului român edificat, după teroarea comunistă, cu sprijinul alianţelor occidentale, pe care, de asemenea, regimul Dragnea se uşurează cu plăcere, cum s-a văzut în nenumăratele atacuri lansate de ciracii săi în contra Statelor Unite şi Germaniei? Că a apărut în scenă un stat nou.

Ei bine, aţi ghicit, este chiar statul paralel, cel înfierat de Liviu Dragnea. Şi de pesedismul creat după chipul şi asemănarea sa moral hidoasă. Atâta doar că e condus nu de Iohannis, de multinaţionale şi de Soros.

Îl are în frunte chiar pe el, pe şeful cel baban, fiu de miliţian, pe Daddy de Belina, tăticul de porcar, pe maximo lider Maduro, Chavez şi Ortega de Videle, pe Erdogan din Bărăgan, pe Putinul-Rasputinul de Teleorman, pe eminenţa cenuşie care trage de sfori, hoţ, un inept şi analfabet guvern marionetă.

Cum şi de unde a învăţat să conducă infractorul pesedist un stat, fie el şi paralel? Căci una este a-l conduce. Cu totul alta a-l distruge. Dar Liviu Dragnea e isteţ. Învaţă repede.şi are dascăli mulţi.

Şi de succes. Conceptul de ”deep state”, se ştie, are o carieră vertiginoasă în spate. I-a câştigat lui Trump preşedinţia şi ar putea asigura duminică victoria în Suedia a populiştilor suedezi. Că n-ar fi avut nicio consistenţă şi nicio forţă de tracţiune electorală pentru dreapta fără aportul neprecupeţit al unei stângi prea progresiste pentru binele ei propriu, se înţelege de la sine. Această stângă se manifestă iar plenar, cu autogoluri politice cât casa, atât peste ocean, cât şi-n Germania.

În SUA neghiobia stângii a determinat ziarul New York Times să publice o anonimă, dată ca fiind a unui dregător din anturajul lui Trump, care admite că preşedintele ales al SUA e cotat ca limitat, fiind, ca atare, sabotat de propriul său angajat. Ca şi de alţi salariaţi, plămădiţi, din aceeaşi făină.

Ca şi cum SUA n-ar fi o democraţie în care omul cinstit să-şi poată da pe faţă supărarea fără să se confrunte ca în Rusia, China, Turcia sau Iran cu perspectiva gratiilor. Sau a călăului. Ca şi cum publicarea de anonime ar face bine sau cinste unei publicaţii masiv şi nu fără temei criticate şi discreditate din pricina unei politici editoriale păcătuind prin tendenţiozitate.

Ca şi cum laşitatea autorului misivei publicate n-ar hrăni ideea de stat paralel, de care să se prevaleze Donald Trump, ca preşedinte sabotat, în campania pentru viitorul său scrutin prezidenţial. Şi ca şi cum trădarea preşedintelui prin transpunerea unor politici de nimeni legitimate n-ar echivala, grav ca înalta trădare, cu trădarea democraţiei, a voinţei poporului suveran, a naţiunii care l-a ales pe şeful statului american.

Populismul pesedisto-aldeist care a împrumutat sintagma statului paralel de la conspiraţioniştii americani, puternic ajutaţi de propaganda rusă, care a inventat cândva şi Protocoalele Înţelepţilor Sionului, probează că ştie să înveţe şi de la europeni. Şi ei tot ajutaţi de ruşi, indiferent dacă alcătuiesc extrema dreaptă sau cea stângă a spectrului politic continental.  Aşa a ajuns extrema stângă, germană, să infiltreze părţi ale social-democraţiei. Care  insistă, mai nou, să se autosaboteze sistematic.

De pildă prin vituperarea ministrului german de Interne. Horst Seehofer a îndrăznit să afirme evidenţa că ”migraţia” e ”mama tuturor problemelor”. Brusc, în răspăr cu logica şi cuvintele rostite, i s-a reproşat că ar sabota-o pe cancelară, care l-a contrazis. Şi, că, vorbind astfel, i-ar denigra in corpore pe refugiaţi. Sau prin învinuirea şefului serviciului secret intern, Maaßen. Căruia i se condamnă o presupusă autodiscreditare. Căci a îndrăznit să pună la îndoială teza, nedovedită, dar intens vehiculată, întrucât convine alarmismului stângist, că la Chemnitz ar fi avut loc o hăituială cu străini în postura de vânat şi cu neonaziştii în cea de gonaci.

Şi i s-a mai imputat că nu s-ar fi consultat, înainte de a se exprima, cu Angela Merkel. Ca  şi cum treaba unui şef de serviciu secret ar fi să-şi concerteze discursul cu agenda politică a puterii, iar nu să-l articuleze obiectiv, în temeiul informaţiilor de care dispune.

Cu asemenea derapaje în absurd ale progresiştilor şi ale naraţiunii lor, de ce să ne mai mire succesul reacţiunii populiştilor? Cum să nu expire, democraţia, când li se oferă extremiştilor un astfel de chilipir? De ce să ne mai uimească alunecarea regimului Dragnea în perpetuu delir?