Dacă prin minune...

Potrivit liderului turc, Erdogan, ”Europa e fascistă”. Dar îl credem? Cum să nu-l credem pe omul care se războieşte cu minoritatea kurdă a ţării sale cu o înverşunare demnă de vânătoarea de evrei, sub Hitler, Antonescu şi compania? Merkel ar aplica ”metode naziste”, a mai spus el. Or, cum să n-aibă dreptate liderul ce şi-a islamizat statul, i-a nivelat instituţiile, i-a încarcerat ziariştii, opoziţia şi judecătorii, i-a demolat libertatea, în timp ce, cu aplombul cu care Hitler incrimina imaginara "conspiraţie" iudaică, vituperează în contra terorismului celorlalţi, uitând de cel propriu?

În faţa acestui newspeach orwellian, care ne asaltează societăţile, spălând creiere cu acelaşi tip de detergent cu care şi corectitudinea politică occidentală elimină din limbă ”impurităţi”, spre a lobotomiza gândirea şi a neutraliza tradiţia, nu mai întrevăd decât o singură scăpare: memoria. Repatrierea adevărului. Întoarcerea la valori, la esenţe, la matricea cuvintelor, la semnificaţiile originare ale unor noţiuni. Iată ce ne-ar salva ameninţatele democraţii.

Dar suntem oare demni de-un miracol? Şi cum e posibilă salvarea fără salvaţionismele hrănind toate iacobinismele?

Salvarea de totalitarism şi terorism real se cere, cred, studiată nu doar teoretic, ci şi concret, pe cazuri de supravieţuiri reale. Abordându-le, ne vom ciocni frecvent de dramatismul ascuns din măruntaiele unor cuvinte. De pildă în cele trei reprezentând debutul îndemnului unei evreice dat copilului ei condamnat la moarte şi, totodată, titlul cărţii scrise de fiul ei, un om scăpat, miraculos, de maşinăria exterminatoare a lui Hitler.

„Dacă, prin minune”...„Dacă, prin minune, scapi, depune mărturie”, îi ceruse imperativ mama. Într-o zi de final de octombrie 1941, copilul, purtând numele arhanghelului Mihail, fusese dus la împuşcare, pe câmp, undeva în Rusia albă, împreună cu evreii de care forţele naziste ocupante, din orăşel, nu mai aveau trebuinţă.

Lovit în moalele capului de gâde, care-şi economisise glonţul, căzuse în groapa comună şi fusese acoperit de trupurile celor seceraţi în urma sa. ”Am încercat să dau la o parte trupurile celor morți ca să respir”, avea să-şi amintească băiatul, ulterior. Puştiul supravieţuise masacrului strecurându-se printre cadavrele prăbuşite peste el. Se refugiase într-un schit, iar apoi în pădure, la partizani care l-au adoptat, ajutându-l să reziste.

Cutremurător, mi-am spus, citindu-i biografia. Există însă, categoric, mărturii ale unor supravieţuitori nu mai puţin adevărate, mai pline de tensiune, de volte, de meandre, de cotituri dramatice. Ca şi de implicit sau explicit tragism. M-am întrebat ce anume a izbutit să mă impresioneze în mod special la istoria lui Michael Kutz, copilul „îngropat de viu”, pe care o relua recent "Historia.ro"? 

M-a emoţionat tenacitatea extraordinară a unui şcolar de zece ani, ieşit gol, la sfârşit de octombrie, dintr-o groapă comună încă înecată în valurile de sânge ţâşnit din carnea ciuruită a alor săi?

M-a înduioşat refugierea lui într-o mânăstire a cărei obşte de maici l-a îmbrăcat şi hrănit, înainte de a-l expedia în necunoscut, spre a nu-şi pune existenţa în pericol?

M-a mişcat bunătatea unor partizani care, ineficienţi, şi-au riscat securitatea, înfiindu-l, deşi realizau că, pentru o gură de neluptător, îşi împuţinează mâncarea nu tocmai abundentă?

Sau m-a siderat ”mâna” salvatoare a unui D-zeu altfel absent, s-ar spune vinovat, ”mână” care se intuieşte întreţesând, în bunătatea ei inconturnabilă, firele subţiri ale oricărei istorii de supravieţuitor?

Dincolo de inconsistenţa inexplicabilă a transcendenţei, care admite să ofere miracole cu preţul refuzului minunilor pentru un milion şi jumătate de alţi copii, şi ei evrei, predaţi îngerului exterminator, ne mişcă, poate, şi altceva. Ne strânge, poate, inima, fidelitatea copilului, loialitatea şi tenacitatea cu care şi-a păstrat în memorie rugămintea mamei.

"Să depui mărturie”, îi ceruse ea. Devenit adult, copilul îşi amintise de comandamentul matern şi îl îndeplinise cu firescul cu care atâtea generaţii ale poporului său preferaseră martiriul oricărei forme de abandon al celor zece porunci. Iar flăcările semnificaţiilor ascunse ale poruncii materne ard dispreţul faţă de oameni şi mistuie neîncrederea în D-zeu.

Căci a cere copilului să depună mărturie înseamnă, între altele, nu doar a-i da o misiune psihologic potenţial salvatoare, capabilă să-l ţină, eventual, în viaţă, chiar şi în condiţii de-o ostilitate extremă. Ci e, înainte de orice, un esenţial act de credinţă faţă de umanitate. Căci, dacă preţuieşte mărturii, omenirea nu-i pierdută chiar cu totul. Ci, pe lângă un mărturisit trecut de crime, de fratricide, sacrificii, răstigniri, are, poate, şi şansa unui viitor.

Concomitent, e unul de loialitate faţă de un Creator care nu-şi repudiază creatura plămădită după chipul şi asemănarea Sa, ci, vorbind pe limba ei, îi apreciază viaţa şi dreptatea, în numele cărora şi pentru care ea stăruie, în pofida monstruozităţii unor crime fără egal, să depună mărturie. Cea din urmă îi aminteşte, dacă a uitat vremelnic de Legământul cu ai Săi, că un Judecător, fie şi cel suprem, este răspunzător şi deci silit să răsplătească judecata justă şi să pedepsească mărturia mincinoasă, ştiind că dreptatea şi legea egală pentru toţi (inclusiv pentru Sine) sunt fundamentul demnităţii Creaturii sale şi-al oricărui edificiu al libertăţii, fără de care omul nu poate supravieţui ca om, nici D-zeul său ca D-zeul său. 

A construi tenace acest edificiu, prin acte de memorie şi dreptate, iată marele merit justificând orice salvare şi orice minune, inclusiv şi nu în ultimul rând cele politice. Dar cine mai crede azi, în Europa, în "marafeturi" caduce, neprofitabile şi incorecte politic, precum un D-zeu al libertăţii şi-al dreptăţii? Cine, într-o democraţie şi într-un stat de drept în stare să ţină piept oricăror tentaţii totalitare?