1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Dăncilă, Johnson şi UE

Petre M. Iancu
24 iulie 2019

La limitele Europei, doi politicieni pe cât de comici, pe atât de atipici, şi-au impus, şocant, ambiţia de a conduce. Diferiţi la capitolul biografie şi inteligenţă, ceva totuşi îi uneşte. Ambii sunt parţial creaţia UE.

https://p.dw.com/p/3Mevi
V.V. Dăncilă cu Jean-Claude Juncker la Bruxelles
V.V. Dăncilă cu preşedintele CE, Jean-Claude Juncker, la BruxellesImagine: Getty Images/AFP/E. Dunand

V.V. Dăncilă i-a liniştit şi pe puţinii ei amici şi pe numeroşii ei detractori. Femeia-premier, supranumită  ba "Cotcodăncilă", ba "marioneta ventrilocului ei", doamna abundent comparată încă de la debutul apariţiilor ei publice cu varii obiecte de studiu zoologic a sfârşit prin a rosti un clarificator discurs. Unul de acceptare a propulsării ei, de către PSD, în postura de candidat prezidenţial.

Subit, după ce, prin şantaj la baronii roşii, s-a impus şi la şefia rău zdruncinatului PSD, partid pus cu propria lui complicitate pe butuci de cleptocraţia dragniotă, Dăncilă a demonstrat că este chiar în stare de mai mult decât să-şi apere propria autoritate. S-a arătat capabilă chiar să vorbească, fără să dea în străchini la fiecare trei cuvinte. Şi, culmea, fără să-şi violenteze la fel de des şi de grav limba maternă.

Şi totuşi, dacă tăcea, filosoafă rămânea. După ce a liniştit pe toată lumea, reuşind performanţa de a stinge veleităţile multiple iscate unor presupuşi prezidenţiabili ca Gabriela Firea de aparenta inadecvare pentru o candidatură la şefia statului a unei atât de straşnic batjocorite tovăraşe din pepiniera din Videle a lui Dragnea, cea din urmă le-a insuflat adversarilor ei o viaţă nou. Astfel, după ce predispoziţia lor pentru o candidatură la preşedinţie a încetat, pretenţiile multor pesedişti au toate şansele să învie dat fiind că, vorbind, premierul a sporit varii nedumeriri.

În special o întrebare la care Dăncilă n-a reuşit în ruptul capului să dea un răspuns convingător riscă s-o mai bântuie mult timp. Chestionată ce-a făcut cât timp a fost, potrivit propriei mărturii, ”izolată şase luni la Palatul Victoria, unde aveam interzis să vorbesc cu colegi“, Dăncilă n-a putut răspunde persuasiv de ce a acceptat degradarea. Or, e şi va fi în continuare confruntată cu această întrebare totuşi simplă. Ce a făcut ea, în intervalul prezumtivei recluziuni severe, în răstimpul căreia s-a văzut condamnată la muţenie de liderul cleptocraţiei, care o propulsase în funcţie? 

Iritată de stăruinţa cu care i s-a pus şi s-a repus această întrebare, Dăncilă a sfârşit prin a susţine, inept, dar cu tipica aroganţă şi trufie a sclavului ajuns, uimitor, în fruntea bucatelor, că ar fi ”guvernat”. Halal "guvernare", din muţenie şi închisoare, execrcitată de o roabă atât de umilă, atât de neînsemnată, atât de incapabilă să-şi apere demnitatea şi drepturile, încât să-şi accepte sclavia şi infecta condiţie, nu o zi sau două, ori două săptămâni, ci o întreagă jumătate de an.

Corolarul acestei întrebări la care mintea n-a ajutat-o să găsească un răspuns credibil este clar. Cum oare vrea un om atât de lesne de înjosit, atât de puţin demn şi atât de puţin inteligent, încât să-şi divulge în faţa presei abulia şi mizeria interioară, să conducă o ţară întreaga? De ea să aibă oare nevoie o naţiune care se vrea demnă? Şi încă una membră în NATO şi UE, ale căror valori includ libertatea şi apărarea drepturilor omului? Iar toate acestea într-o perioadă a dezorientării generale, iscate de globalizare şi propagandă, în care, mai mult decât oricând, este nevoie de lideri demni, cinstiţi şi isteţi?

Şi cum e oare posibil ca, la frontierele lumii libere, să se ivească, la începutul celui de-al treilea mileniu, un atare specimen, să spunem, îngăduitori, atipic, de om politic? Să fie oare V.V. Dăncilă tot ce poate produce mai bun pesedismul, România, Europa? Sau e, vai, semnul indubitabil al inconsistenţei oricărui progresism? Să fie ea dovada vie că în politică orice presupus progres e o utopie?

Diverse întrebări ar trebui să-i chinuie şi pe comentatorii europeni în reacţie la şocanta preluare a cârmei Regatului Unit de către Boris Johnson. N-au afirmat mulți dintre ei că Boris e un "clovn"? Nu i s-au numărat cu acribie impertinţele rasiste şi jignirile homofobe? Nu s-a deplorat trecerea la cârma conservatorilor britanici şi a guvernului din Londra a unui ”saltimbanc”, a unui ”prost circar”, a unui mincinos ”fascist” care şi-ar fi ”escrocat” compatrioţii, furnizându-le date false despre Brexit?

Ba da. Ei şi? Acum, coşmarul tuturor celor care ar fi vrut ca Brexitul să n-aibă loc e la pupitru. Cu el în funcţia de premier, riscul unui Brexit haotic a crescut enorm. Or, e clar că impactul negativ al unei retrageri fără acord din UE va lovi grav nu doar Marea Britanie, cum au încercat să sugereze elitele politice şi mediatice europene, ci întreaga Uniune. Deci pe noi toţi. Cine-i de vină? 

Cum a ajuns un "aventurier" ca Johnson să fie preferat de covârşitoarea majoritate a partidului conservator britanic oricăror oameni politici cotaţi de presa politic corectă ca "serioşi"? Au înnebunit complet chiar toţi conservatorii britanici? Greu de crezut.

În fapt, ca Trump în America lui Obama, Johnson e produsul anilor de nevolnicie, de superbie, de consens antipopulist şi de exagerări progresiste ale unor politicieni şi formatori de opinie dominând copios continentul. Nişte pro-europeni ca Merkel, Juncker, Macron, Michel Barnier şi Theresa May l-au condiţionat pe Boris Johnson. Crezându-se silită să accepte (cam ca Dăncilă recluderea) un pseudo-acord de Brexit făcând, din raţiuni ideologice, imposibilă despărţirea britanicilor de UE, May s-a văzut izolată domestic de o eurobirocraţie cu propensiuni stângiste, migraţioniste şi ecologiste.

Era aceeaşi tagmă care admisese scăparea de sub control a graniţelor europene, în 2015. Aceeaşi eurocraţie dăduse cu tifla dorinţei de reforme, alimentând starea de spirit generatoare a votului pro-Brexit din 2016. Era, concomitent, casta lamentabilă care a tolerat vinovat, ani la rând, fără să crâcnească, ascensiunea de după 2012 a cleptocraţiei pesediste, fără de care n-ar fi fost posibilă cariera unui Dragnea, destructurarea statului de drept şi ridicarea actualului premier român.

Acestea fiind spuse, asemănările se opresc aici. Dată fiindu-i cultura şi inteligenţa, ambele ieşite din comun, mult demonizatul Boris Johnson are, dacă europenii vor înţelege că e mai bine pentru toată lumea să negocieze onest cu el, şansa de a-şi uni şi scoate, astfel, la lumină compatrioţii. Care au ieşit cu bine în epoca celui de-al Doilea Război Mondial din momente mai grele decât un Brexit fără acord.

Dată fiindu-i "pregătirea", nu cred, în schimb, că ar fi o subestimare gravă să se considere că Dăncilă nu e deloc probabil să ajungă preşedinta României.