Cum se judecă competenţa unui judecător?

Asociaţia Magistraţilor din România a cerut Curţii de Apel Bucureşti să anuleze decretul prin care preşedintele Traian Băsescu l-a numit pe fostul şef al DNA, Daniel Morar, judecător la Curtea Constituţională. Asociaţia susţine că numirea procurorului Daniel Morar nu a respectat legea deoarece ea prevede ca un judecător la Curte să îndeplinească trei condiţii: să aibă pregătire juridică superioară, să fi dovedit o înaltă competenţă profesională şi să aibă o vechime de cel puţin 18 ani în activitatea juridică ori în învăţământul superior. Asociaţia Magistraţilor argumentează că neîndeplinirea acestor trei condiţii atrage după sine nulitatea decretului de numire. Or, în cazul lui Daniel Morar, condiţia pe care acesta nu ar fi reuşit să o îndeplinească este aceea a înaltei competenţe profesionale. Sunt relatate apoi trei cazuri precise care ar duce la concluzia că fostul şef al DNA nu ar avea competenţa necesară.

Ne aflăm în faţa unui caz cu totul neobişnuit, deoarece este pentru prima dată când este pusă în discuţie competenţa în aceşti termeni administrativi. Este posibil ca o instanţă să aprecieze că, într-un caz sau altul, un magistrat a greşit, dar este mai greu să emită o judecată de ordin general. Competenţa este de regulă evaluată de comisiile care audiază candidaturi şi, de-alungul timpului, de instituţiile de învăţământ absolvite prin intermediul examenelor. În practica profesională, competenţa sau incompetenţa devine un subiect foarte frecvent de discuţie în mediile profesionale, dar adevărul este că promovarea unui candidat nu se face niciodată pe baza unor criterii strict formalizate şi riguros verificabile. “Competenţa” rămâne aşadar ceva subiectiv, ceea ce, în ciuda aparenţelor, nu este întotdeauna rău. Discernământul este o calitate specială care poate distinge dincolo de schemele obişnuite de gândire cu care operează organismele de recrutare şi care îşi dovedeşte întotdeauna valoarea. În practica instituţiilor româneşti ne putem aştepta, desigur, să funcţioneze de cele mai multe ori un contra-discernământ, care realizează o contra-selecţie cu efecte negative dintre cele mai sensibile şi care dă apă la moară reformelor menite să “obiectiveze” cât mai mult evaluarea.

În fine, este cert că ne aflăm deocamdată pe un teren nesigur şi ambiguu şi că a cere unei instanţe să judece “competenţa” unui magistrat este ceva neobişnuit care riscă de fapt să intre într-un cerc vicios. Chiar admiţând că Daniel Morar a greşit în activitatea sa profesională şi că numirea sa ascunde considerente politice nefireşti, nu vedem cum ar putea o echipă de magistraţi să dea un verdict juridic argumentat cu privire la “competenţa” unui alt magistrat. Judecătorii riscă să exprime ei înşişi o subiectivitate în tentativa lor de a sancţiona o altă subiectivitate.

Adevărul este că problema competenţei judecătorilor la Curtea Constituţională este de cel mai mare interes, dar ea ar trebui să se pună în alţi termeni în aşa fel încât să poată schimba procedeele înseşi prin care se realizează. Este de fapt o problemă vitală lăsată mereu pe plan secundar.