Cronica unui dezastru anunţat

Declarându-se încurajat de situaţia din Homs, unde n-ar fi constatat nimic care să-l înfricoşeze, generalul sudanez Mustafa al Dabi, a făcut cinste renumelui său de bun amic al preşedintelui sirian Başar el Assad.

Reprezentantul Ligii Arabe ştia foarte bine, când şi-a rostit aserţiunea, că oraşul în care a fost trimis să observe situaţia fusese, până la sosirea sa, scena unor sângeroase atacuri cu obuze lansate asupra populaţiei civile de tancurile regimului, trimise la Homs să îngenuncheze o localitate rebelă.

Afirmaţiei sale, strigătoare la cer din unghiul celor ce militează împotriva sângerosului regim dictatorial de la Damasc, nu i se pot atribui prea multe interpretări.

Potrivit celei mai plauzibile, delegaţia condusă de generalul sudanez are o singură menire: aceea de a conferi legitimitate tiranului şi a împiedica situaţia să scape de sub controlul autorităţilor din subordinea lui Bashar el Assad.

Fiindcă imaginile filmate la Homs, care circulă în internet, înfăţişează localitatea ca o zonă devastată de război, după ce blindatele regimului au tras în plin în cartierele care nu dau semn că vor să se supună tiranului.

În mod evident, dictatorul sirian întâmpină dificultăţi tot mai mari în tentativele sale de a-şi restabili autoritatea într-o ţară în care tiranicul său regim alavit, reprezentând o minoritate etnică şi religioasă, nu mai e dorit de o strivitoare majoritate alcătuită din musulmani suniţi.

În context, o singură întrebare majoră se pune în legătură cu abilitatea ieşită din comun a acestui regim de a supravieţui după aproape un an încheiat de proteste şi masacre soldate cu mii şi mii de morţi. În răstimp, varii alte regimuri autoritare din lumea arabă, în frunte cu cele din Tunisia şi Egipt, s-au prăbuşit rapid după numai câteva sute de morţi.

Răspunsul la această întrebare ţine, pe de o parte, de sistemul de alianţe al executivului de la Damasc, susţinut de Moscova, de China comunistă, de teocraţia iraniană şi de grupările teroriste şiite şi sunite cu baze în Siria, în Gaza şi Liban, iar pe de alta de laşitatea unora din cancelariile arabe şi occidentale.

Întrucât frica tiranilor arabi încă nedebarcaţi şi a diplomaţilor apuseni de extremismul islamist şi de o proximă destabilizarea a situaţiei, oricum fragile din Orientul Mijlociu, îşi dă mâna cu teama tuturor de aiatolahii iranieni, dictatorul sirian îşi vede prelungită existenţa în mod „miraculos”.

În aceste condiţii, alunecarea Siriei într-un război civil şi prelungirea orgiei violenţelor pare inevitabilă. Deznodământul unui astfel de conflict este incert. Nimic nu pledează în favoarea ipotezei că, la finele vărsărilor de sânge, sirienii vor găsi drumul spre democraţie.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Rodica Binder