Cronica detronării lui Saddam Hussein

Irak, 1990. Saddam Hussein are o problemă: după războiul împotriva Iranului din anii 80, visteria sa este goală. Aşa că la 2 august 1990 îşi trimite trupele în Kuweitul învecinat.

La doar o zi după invazie, Consiliul de Securitate al ONU impune sancţiuni economice împotriva Irakului. Dictatorul este nevoit să raţioneze alimentele pentru poporul său, dar nu renunţă. De aceea, la 17 ianuarie 1991, preşedintele american de atunci, George Bush Sr, se adresează naţiunii:

„Aliaţii au început atacuri aeriene împotriva unor ţinte militare din Irak şi Kuweit. Atacurile continuă în timp ce eu mă adresez Dvs. Până în acest moment, trupele terestre nu sunt implicate în conflict. Saddam Hussein a început acest război groaznic împotriva Kuweitului, astăzi noi i-am declarat război”, spunea George Bush.

11 zile mai târziu, războiul lua sfârşit. Dar sancţiunile economice rămân în vigoare. Iar Naţiunile Unite adoptă şi rezoluţia 687, pe care Bagdadul o acceptă: Irakul nu are dreptul de a construi sau cumpăra arme de distrugere în masă sau rachete cu rază de acţiune mai lungă de 150 km.

Inspectorii ONU urmau să vegheze asupra arsenalului irakian, dar Saddam îi împiedică în mod constant să-şi desfăşoare activitatea. În martie 1996 le refuză pentru prima dată accesul în bazele sale militare. În 1998 ONU îşi retrage inspectorii din Irak, iar Saddam Hussein sabotează sistematic orice negociere.

În 2001 tonul vestului se schimbă în raport cu Irakul. George W. Bush devine preşedinte al SUA, şi anunţă că Saddam Hussein a încălcat rezoluţiile Naţiunilor Unite fără a fi vreodată pedepsit pentru asta. În plan erau noi sancţiuni împotriva Irakului, dar între timp aveau să aibă loc atentatele de la 11 septembrie 2001. SUA reacţionează şi mai vehement, George W. Bush spunând că ar avea dovezi conform cărora regimul Saddam Hussein ar avea în posesie arme de distrugere în masă. În plus, Bush face şi legătura dintre Irak şi terorism. La 11 septembrie 2002, preşedintele american vorbeşte în faţa Naţiunilor Unite.

„Dacă regimul irakian doreşte pace, trebuie să renunţe imediat şi necondiţionat la armele de distrugere în masă şi la rachetele cu rază lungă de acţiune. Dacă regimul irakian doreşte pace, atunci trebuie să renunţe la sprijinul acordat terorismului şi să contribuie la combaterea sa, la fel ca toate celelalte state care au adoptat rezoluţia Consiliului de Securitate”, cerea Bush în 2002.

La o săptămână după aceasta, Saddam Hussein îşi manifesta disponibilitatea de a permite accesul inspectorilor ONU în ţara sa. De aceea, în noiembrie 2002, este adoptată rezoluţia 1441. Irakul trebuie să se dezarmeze în termen de 30 de zile. Bagdadul acceptă, inspectorii ajung în ţară şi pot controla pentru prima dată chiar şi palate ale lui Saddam Hussein.

La 7 decembrie 2002, inspectorii ONU depun un raport preliminar, dar SUA opinează că documetul este incomplet. Cooperarea Irakului este insuficientă, iar secretarul de stat Colin Powell sporeşte presiunea în Consiliul de Securitate.

„A sosit momentul ca noi, Consiliul de Securitate să transmitem un mesaj clar lui Saddam şi să-i spunem că nu ne-am lăsat înşelaţi de tacticile sale. Nimeni nu doreşte războiul, dar este evident că micile progrese şi schimbări nu au fost înregistrate decât pentru că există o putere militară pregătită să intervină. Naţiuni care sunt dispuse să îşi pericliteze tinerii, pentru a elibera lumea de pericolul acestor arme”.

16 martie 2003. Preşedintele Bush se întâlneşte cu premierul britanic Tony Blair şi cu cel spaniol Jose Maria Aznar. Îi acordă lui Saddam Hussein un ultimatum de 24 de ore: ori se dezarmează, ori pleacă în exil. Dictatorul irakian refuză. 4 zile mai târziu avea să înceapă războiul...