Croaţia - ultima etapă a turneului european al preşedintelui George Bush

Prin cuvântarea ţinută la Reuniunea NATO de la Bucureşti, preşedintele Bush a re subliniat cu toată claritatea sprijinul faţă de Croaţia. Relaţiile americano-croate nu au fost marcate totdeauna de armonie. După ce la 15 ianuarie 1992 Uniunea Europeană a recunoscut independenţa Croaţiei au trecut trei luni până când SUA au recunoscut-o la rândul lor, cu condiţia însă ca Zagrebul să accepte suveranitatea noului stat Bosnia-Herţegovina, ceea ce s-a întâmplat la 7 aprilie 1992.

Abia atunci SUA au recunoscut independenţa atât a Croaţiei cât şi a Sloveniei şi Bosniei. În perioada următoare politica americană faţă de Croaţia s-a caracterizat printr-un amestec de presiuni şi de sprijin. După izbucnirea războiului în Bosnia-Herţegovina şi a luptelor dintre Bosnia şi Croaţia, poziţia guvernului Clinton a devenit cât se poate de clară. Preşedintele de atunci al Croaţiei, Franjo Tudjmanan a fost ameninţat cu aplicarea de sancţiuni, dacă nu găseşte o soluţie paşnică de rezolvare a conflictului cu Bosnia. În martie 1994 la iniţiativa Washingtonului a luat naştere Federaţia dintre bosniaci şi croaţi.

O pătrime din teritoriul Croaţiei era ocupat la vremea respectivă de forţele sârbeşti. Eliberarea regiunii Craina prin operaţiunea militară, Oluja, furtună a fost sprijinită de guvernul american. Bill Clinton confirmă în Memoriile sale faptul că o firmă privată americană, cu apropbarea guvernului a ajutat la instruirea soldaţilor croaţi în perspectiva războiului. Iar fostul ambasador al SUA la Zagreb, Peter Galbright a declarat că operaţiunea Oluja a fost o acţiune militară legitimă în care nu au avut loc purificări etnice.

După aceea relaţiile bilaterale s-au înrăutăţit însă rapid. În august 1988 secretarul de stat american Madeleine Albright s-a întâlnit la Zagreb cu preşedintele Tudjman atrăgându-i atenţia că există mari deficite în procesul de democratizare, în cel al revenirii refugiaţilor şi în lipsa recunoaşterii propriilor crime de război.

Un nou impuls au primit relaţiile bilaterale la începutul anului 2000, odată cu noul guvern de sub conducerea social-democratului Ivica Racan şi a preşedintelui Stipe Mesic, care a declarat la scurt timp după alegere că priorităţile urmărite sunt aderarea la Uniunea Europeană în 2007 şi intrarea Croaţiei în NATO. Atingerea acestor obiective a marcat politica Croaţiei de atunci şi până astăzi, indiferent de guvernele care s-au succedat la putere. Şi premierul conservator Ivo Sanader care i-a urmat lui Racan patru ani mai târziu s-a pronunţat clar pentru o politică proeuropeană de aderare în 2007 la Uniunea Europeană dar şi la NATO. În august 2004 Sanader şi Mesic au vizitat SUA. Prin crearea în 2003 a Consiliului americano-adriatic din care fac parte Croaţia, Macedonia şi Albania, SUA şi-au intensificat sprijinul pentru primirea în NATO a acestor state.

În 2003 însă guvernul Racan nu a semnat acordul cu SUA privind ne trimiterea în faţa Curţii Internaţionale Penale a cetăţenilor americani, pierzând în acest fel sprijinul financiar american pentru reformele în domeniul apărăii. În 2006 preşedintele Bush a renunţat la această măsură. Croaţia participă la misiunea ISAF din Afganistan.

Observatorii politici de la Zagreb consideră că politica de până acum faţă de Croaţia, un amestec de presiuni şi de sprijin, va lua sfârşit. Pe viitor SUA vor considera Croaţia un partener de nădejde în regiune, un model pentru celelalte ţări din Balcani.