Criza din USL e şi o formă de ignoranţă

Alianţa de guvernare a fost pusă la încercare, dar nu a fost cu adevărat pe punctul să se rupă. În ciuda frustrării pe care au încercat-o liberalii, ei nu au luat în calcul varianta rupturii, dimpotrivă, în cadrul Biroului Permanent Naţional, majoritatea a pledat pentru continuarea colaborării cu PSD. Unul dintre participanţi a spus chiar textual: ”Cine rupe alianţa USL, pierde totul!”.

Aşa cum reiese din înregistrările clandestine din şedinţa Biroului Permanent Naţional (pe surse. ro) singurul care a făcut o propunere mai îndrăzneaţă a fost Mircea Diaconu, care nici măcar nu a propus varianta maximală a denunţării alianţei, ci doar una, moderată, de retragere din Cabinet, urmând ca liberalii să sprijine pe mai departe guvernul din Parlament. Iar cu excepţia lui Diaconu, toţi ceilalţi, deşi au făcut comentarii acide la adresa lui Victor Ponta şi a colaborării sale cu Traian Băsescu, nu au luat nicio clipă în calcul varianta rupturii, singura preocupare fiind conduita legată de ministerul de Justiţie. În cele din urmă, aşa cum se ştie acum foarte bine, PNL a hotărât să abandoneze portofoliul Justiţiei în grija PSD-ului, o opţiune minoritară, dar preferată de Crin Antonescu. Liderul partidului a argumentat că un viitor ministru liberal al Justiţiei riscă să se expună criticilor Comisiei Europene din cauza unor decizii luate de primul ministru în cooperare cu preşedintele.

Cert este că liberalii au abordat subiectul într-o ambianţă de mare nelinişte şi nemulţumire, dar nu au pus problema denunţării alianţei. Probabil că USL va funcţiona de aici înainte într-o ambianţă rece, de circumspecţie reciprocă, şi că aceste ”crize” se vor repeta, fără să ducă prea curând la o despărţirea reală.

”Criza” a dezvăluit însă un lucru îngrijorător. Liberalii nu au deloc o idee clară despre ce ar trebui să facă la Justiţie. Chiar dacă un Tudor Chiuariu, de exemplu, are o imagine mai bine conturată, ceilalţi par să trăiască în ambianţa unei indignări confuze. Ei nutresc sentimentul că ”procurorii lui Băsescu” au comis lucruri îngrozitoare, impardonabile, dar nu au cu adevărat dovezi în acest sens, cu excepţia unor excese cunoscute şi amplificate peste măsură. Se întâmplă la fel ca în cazul ICR. Anul trecut, ministrul Culturii, Mircea Diaconu, credea sincer că ICR are un buget de câteva ori mai mare decât Ministerul pe care îl conducea, iar când a aflat (în direct la televiziune că nu este aşa) a fost profund uimit. Din păcate, politica românească trăieşte în aproximativ şi improvizaţie şi de multe ori opoziţia îşi construieşte atacul pe zvonuri neverificare şi simple prejudecăţi. Este valabil şi pentru opozanţii de astăzi care îl atacă pe Victor Ponta, indistinct, şi când acesta are dreptate.

S-a creat, aşadar, impresia că ”justiţia lui Băsescu” a fost o monstruoasă maşinaţiune şi că niciun om din vechea echipă nu ar mai fi convenabil. În această ambianţă, caraterizată de eresuri politice şi mai puţin de o cunoaştere profesionistă, nicio reformă moderată şi bazată pe consens nu mai pare posibilă.

Să artătăm însă că Tudor Chiuariu şi alţi câţiva iniţiaţi ar fi chiar mai puţin indicaţi decât majoritatea indignată. Am văzut modul cu totul defectuos în care fostul ministru liberal al Justiţiei a condus dezbaterile pe tema statutului deputaţilor şi senatorilor. Din cauza amendamentelor liberale, legea a fost până acum respinsă de două ori la Curtea Constituţională şi a contrazis totodată toate recomandările Comisiei Europene. A fost pur şi simplu timp pierdut căci până la urmă se va reveni integral la varianta dintâi. Liberalii nu au ştiut să profite nici măcar de cazul Diaconu pe care îl puteau transforma în drapel pentru revizuirea tuturor reglementărilor legate de conflictul de interese.

Am putea spune că liberalii, renunţând la portofoliul Justiţiei, au făcut de fapt o alegere bună, nu neapărat pentru ei înşişi, ci pentru ţară. Ei ar fi avut de unde alege un ministru bun chiar din rândurile lor, dar nu au fost pregătiţi să o facă.