Comunitatea romilor - o promisiune pentru mai târziu

Ei au fost și sunt puși la zid de naționaliștii extremiști gen C.V. Tudor sau Diana Ivanovici-Șoșoacă, inepuizabila meșteră a strigăturilor isterice și a cimiliturilor populiste.

Minoritatea romă din România este cea mai numeroasă și ocupă tot mai mult spațiu în rândul societății, datorită natalității crescute, în condițiile în care populația majoritară și etnia maghiară, unde planningul familial este tot mai sever, majoritatea cuplurilor, chiar și cele din mediul rural, aducând pe lume unul sau cel mult doi copii, contribuie de mai mulți ani la un spor natural negativ.

Institutul Național de Statistică raporta în prima lună a anului în curs un spor natural negativ al populației de două ori mai mare decât cel din luna ianuarie a anului trecut. Și în momentul de față acest indicator demografic arată că moartea este mai prezentă decât nașterea, că sfârșitul este mai prezent decât începutul.

Potrivit ultimului recensămînt, cel din 2011, în România trăiesc 16,79 milioane de români (88,9%), 1,22 milioane de maghiari (6,5%) şi 621.600 de romi (3,3%). Celelalte etnii sunt reprezentate în proporții mult mai reduse, după plecarea sașilor și a șvabilor.

Însă opisul numărătorii statistice pe baza declarațiilor individuale nu corespunde realității, și mă refer în mod special la populația de etnie romă, în condițiile în care studiile sociologice apreciază că numărul real al romilor se situează între 1,5 și 2 milioane de persoane, adică de trei ori mai multe decât numărul acestora conservat în registrele INS.

Intoleranță, ură, tabieturi de superioritate ale românilor față de romi

Peste un milion de romi își ascund apartenența etnică în primul rând din cauza fricii ancestrale, dobândite în urma a peste cinci sute de ani de robie, din cauza Holocaustului comandat de mareșalul criminal Ion Antonescu și nu în ultimul rând din pricina realității pe care o trăiesc zi de zi că sunt persoane tolerate de către populația majoritară și chiar și de etnia maghiară.

Vorba și portul, obiceiurile și culoarea pielii sunt și acum, în România lui 2021, etichete, ștampile, ștanțe, poze ale discriminării, vacă de muls a naționalismului pervers gen C.V. Tudor sau Diana Ivanovici-Șoșoacă. 

Sondajele de opinie și studiile sociologice ne arată că două treimi dintre români consideră că romii comit cele mai multe infracțiuni, o treime cred că romii vor reprezenta în viitor un pericol pentru țară și tot atîția apreciază comunitățile de romi ca fiind o amenințare directă pentru români.

Există și romi care fură, jefuiesc, unii trăiesc din cerșit și își obligă și copiii să stea cu mâna întinsă, slabi și jerpeliți, fără să fi trecut măcar o zi pe la școală. E încetățenită îngrijorarea românilor că romii le fură găinile, lemnele din pădure, bunurile din gospodării. În parte, îngrijorarea e justificată, însă nu e corect să generalizăm. Auzim pe stradă, în piețe și magazine mame „de condiție bună“ care își sperie copiii cu vorbele înrădăcinate: „Dacă nu ești cuminte, te dau la țigan!“

În fața acestor realități, cei mai mulți dintre romi continuă să rămână pasivi, să trăiască de azi pe mâine, să nu-și ceară drepturile – pe care de altfel majoritatea lor nici nu le cunosc –, să se supună și să plătească, în zonele cu o populație romă compactă, o taxă de protecție clanurilor mafiote țigănești. Stau mărturie, de pildă, vilele cu zeci de camere și turnulețe din tablă de la Strehaia, acolo unde viețuiesc parte dintre adevărații „regi“ ai etniei.

O fărâmă de realitate

Comuna Cetățeni, județul Argeș.

Aici trăiește o comunitate de romi care în urmă cu zece ani încă locuia în bordeie. Imaginea sărăciei lucii o vedeam de fiecare dată când mă duceam în satul nașterii mele de la poalele Pietrei Craiului, pe la mijlocul șoselei dintre Târgoviște și Câmpulung-Muscel. Această poză bine întipărită în minte m-a determinat să purced în cele trei sate din Cetățeni locuite de romi. Imaginea de acum e cu totul alta. Doar imaginea, întrucât nefăcutele cu care se confruntă romii sunt aceleași.

În Valea lui Coman mai sunt doar cinci case vechi, locuite de bătrâni. În restul satului, romii și-au construit case arătoase, unele sunt încă în construcție, „la roșu“, adică în stadiul în care pereții din cărămidă îți atrag atenția, ca fiind un șantier în plină mișcare. Cum au apărut în ultimii ani casele de oameni ale romilor din Cetățeni? Simplu. Proprietarii de azi au lucrat în țările europene mai mulți ani, s-au întors acasă cu banii agonisiți și s-au îngrijit să trăiască omenește, în case în care nu mai era nevoie să aprindă focul într-o groapă de pământ din mijlocul singurei camere. Câțiva bătrâni, cu care am stat de vorbă, mi-au făcut cu ochiul când i-am întrebat ce au muncit romii, unii dintre ei le erau copii, în țările UE. „Au făcut și ei ce au putut. Unii au lucrat de-adevăratelea, alții, înțelegi dumneata...“

Precizez de pe acum că romii din Cetățeni sunt rudari care nu știu limba romani. S-au așezat aici, în urmă cu mai multe veacuri, însă cei mai mulți dintre ei nu au nici un petec de pământ. Cărțile lor de identitate sunt doar formal legale, întrucât nu sunt proprietari a nimic, nu au un loc al lor care să le legalizeze identitatea.

Cei mai mulți rudari din Cetățeni trăiesc din culesul fructelor de pădure, pe care le vând la marginea șoselei, din cosit, din culesul merelor, din întinderea bălegarului primăvara pe terenurile micilor fermieri din zonă. Cei care muncesc, chiar muncesc. Mi-au spus asta mai mulți țărani fermieri cu care am stat de vorbă.

Probleme nerezolvate de trei decenii

Vasile Onea are 82 de ani, nevastă-sa, cu zece ani mai puțin. Încă se țin bine. Fata cea mai mare a lor, dintre cei șapte frați, îmi povestește:

„Mama are o pensie de trei milioane opt sute. Tata nu are ajutor social, nimic. El nu mai e nici asigurat, dacă se îmbolnăvește rău, noi ce facem? Am fost și la domn’ vice și la domn’ primar și-a zis că nu se încadrează, pentru că are mama pensia aia. Primaru’ e cuminte, ce să ne facă dânsul, doar n-o să ne dea din buzunarul lui. Face și el ce poate, ăia hoți a plecat și n-a făcut nimic pentru noi. Când ne duceam la primărie ne închidea ușa, nu ne ținea nici în vorbă, darămite să facă ceva pentru noi. Suntem șapte frați, fiecare e la casele lui, avem copii, avem greutăți, îi mai ajutăm cât putem și pe ei“.

„Auzi, ’nea Vasile, cu mulți ani în urmă cu ce se ocupau oamenii?“, îl întreb pe bătrân.

„Atunci făceam meserie, târne, mături, linguri, troace pentru porci, copăi pentru spălat copiii mici sau altele, mai mari, în care își puneau oamenii carnea la sărat când tăiau porcii de Crăciun. O puneau în straturi, un strat de pulpe și spete, un strat de mușchi, un strat de slănină. Slănina, chiar dacă a scăpat omul mai multă sare grunjoasă, își lua doar cât îi trebuia. Cu ani înainte tăiam și noi porc, da’ acuma nu mai avem, că n-avem bani“.

L-am întrebat pe nea’ Vasile cum era lumea înainte, cum trăiau oamenii.

„Înainte se căsătorea lumea de tineri, tot ca acuma, așa e la noi la țigani, la rudari, de la treișpe-paișpe ani. Viitorul socru mare îl punea pe țiganu’ care mergea să-i ceară fata să facă mai întâi un coș, o copaie, o troacă de porci ca să vadă că e vrednic să țină familia. Dacă nu știa, era trimis acasă, pleca cu coada între picioare, chiar dacă îi ardeau călcâile după fata pe care o ceruse de boreasă.“

Cei mai mulți dintre rudarii din Cetățeni sunt penticostali, dar sunt și ortodocși, care se duc la biserica din Cetățeni.

„Câteodată urcăm și la schitul de pustnici din vârful stâncii pe care o vezi acolo.

Lemnele e scumpe, mai adunăm de pe gârlă, da’ nu ajung decât pentru făcut mâncare. Le cumpărăm, mă ajută copiii. Un metru cub e trei milioane, da’ nu ajunge nici un sfert de iarnă, la noi aicea nu mai dă soarele de toamna până în martie, stăm numai cu mâna în sobă (o paranteză: ei se încălzesc la foc ținând dosul palmelor deasupra flăcării, pentru că acolo sunt vasele de sânge)“.

Intervine fata: „Aici nu ai din ce trăi, nu e pământ, nu e nimica. Mai mergem și noi cu ziua la fân, la cules de mere, ce nevoie are omul. La fructe de pădure acuma nu mai mergem, că ne mănâncă ursul. O ursoaică cu puii după ea a venit la Valea Cetățuii la școală la copii înainte de vacanță. I-a baricadat învățătoarea în clasă. Pe ăi bătrâni îi mai ajutăm și noi cu ce putem, iernile le aducem uscături din pădure cu croznia, ce să facem. E greu și cu pastilele, că nu e toate compensate. Pentru tata nu e deloc.“

„Să ne dea de muncă, zice bărbatu-său, că noi ne ducem, da’ dacă n-avem unde…“

E nevoie de canalizare, aduc apa cu gălețile de la o singură fântână, drumurile sunt desfundate, nu au posibilitatea să se angajeze undeva, întrucât nu au nici o calificare. În plus, e nevoie de instrumente guvernamentale prin care să se asigure școlarizarea cât mai multor copii romi. În situația de față, mai mult de o treime nu merg la școală, din cauza faptului că părinții nu au ce le pune în ghiozdan.