Uniţi doar în respingere

În criza refugiaţilor sunt des invocate două posibile soluţii: combaterea cauzelor care îi gonesc pe oameni din ţările lor şi o soluţie europeană comună. Ambele sunt corecte dar de multe ori ele servesc doar ca paravan pentru a ocoli deciziile incomode. Vor trece decenii bune până când bunăstarea şi stabilitatea s-ar putea instala, dacă se vor reinstala vreodată, în regiunile în care războiul, teroarea şi lipsa de perspective îi trimit pe oameni în pribegie. Până acum, toate încercările de abordare europeană a crizei au eşuat.

Mai rău chiar, taberele din UE sunt mai scindate decât oricînd. Cancelara rămâne singură cu a ei încă liberală abordare a politicii refugiaţilor. Recent, premierul Franţei Valls a declarat în mod clar că Merkel nu trebuie să mai aştepte mult de la aliaţii istorici din Hexagon.

Trei sferturi dintre germanii chestionaţi recent sunt convinşi că guvernul nu controlează sub nici o formă situaţia refugiaţilor. La nivel european, politica uşilor deschise, promovată de Merkel, a fost destul de repede pusă la îndoială, acum fiind chiar aclamată de cei care se bucură de răul altuia, în cazul acesta al Germaniei. În timp ce Merkel încearcă să îi convingă pe aliaţii europeni să adopte o soluţie comună, după planurile ei, ea constată şi dispariţia autorităţii pe care o câştigase în timpul crizei datoriilor.

Acordul Schengen - sub ameninţare acută

O corectă distribuire a refugiaţilor? Mulţi europeni sunt convinşi că Merkel a pornit valul de refugiaţi prin mărinimosa ei invitaţie. Un sistem care să prevadă cote clare de primire? În contextul deschiderii graniţelor Uniunii Europene o asemenea decizie echivalează cu un CEC în alb destinat imigrării pe termen lung. Planul prin care Turcia îi acceptă pe refugiaţi în schimbul unor fonduri generoase? Preşedintele Erdogan a anunţat că poate redeschide oricând graniţele şi că poate cere orice preţ. Să nu mai menţionăm refuzul majorităţii statelor comunitare de a accepta chiar şi contingente mici de refugiaţi.

Singura legătură comună care mai funcţionează în aceste zile în cadrul UE este dorinţa de izolare. Statele se organizează la nivel naţional sau se grupează: Suedia a anunţat de mult deja sfârşitul politicii liberale de acces în ţară, Austria a decis stabilirea uner cote maxime planificând conştient un efect de domino pe ruta balcanică, iar statele Vişegrad intenţionează chiar să ajute Macedonia (stat în afara UE) să închidă graniţa cu Grecia, întrucât Atena nu reuşeşte să oprească afluxul de refugiaţi către nord. Ne îndreptăm practic spre excluderea Greciei din spaţiul Schengen, care a devenit şi el nefuncţional, prin introducerea controalelor la frontiere. Acordul de la Schengen este acut ameninţat şi pe cale să fie sacrificat pe eşafodul dezacordului european.

Uniunii Europene nu îi mai rămân decât câteva săptămâni pentru a reduce în mod vizibil numărul refugiaţilor. Acesta este şi scopul summitului. Merkel nu va mai putea însă să îşi continue cursul generos abordat în politica refugiaţilor. Dacă va continua să lase deschise porţile Germaniei, atunci aici se va acumula toată povara crizei refugiaţilor. Dar concetăţenii ei nu vor accepta aşa ceva.

Miza este mare şi la nivel european. În cadrul Uniunii Europene există un interes major de soluţionare comună a acestei crize fără precedent. Dar abordarea lui Merkel pe principiul "reuşim" sau "nu există limite superioare" nu este definitorie. Este necesar un nou pragmatism.