Un virtuoz al echilibrului

Hans-Dietrich Genscher nu a fost un specialist înnăscut în materie de politică externă. Dar în decurs de 18 ani a devenit personificarea funcţiei de ministru de externe german. Trăia, reprezenta şi întruchipa politica externă a Republicii Federale Germania. Aceasta se străduia să asigure compensarea şi un echilibru permanent cu partenerii din Europa, din SUA, dar şi cu vecinii de la est, care erau încă duşmani, inclusiv superputerea sovietică. Această permanentă căutare a compromisului, a liniilor directoare care să-l facă posibil, un drum al cărui ţintă era adesea însuşi drumul, a fost leitmotivul politicii externe promovate de Genscher.

A fost basul continuu al politicii germane postbelice. O vibraţie care, de altfel, nu a fost pe placul multora, mai ales în SUA. Acolo, această artă a compensării era privită ca o politică externă echivocă şi aproximativă, o dovadă a neimplicării. Au existat dincolo de Atlantic omologi ai lui Genscher care-l considerau un tovarăş de drum nedemn de o deplină încredere. Arta lui de a depăşi cu mare prudenţă greutăţile, pe care o stăpânea la perfecţie, era interpretată ca o politică externă lipsită de direcţie.

Pilduitor până astăzi

Politica externă a lui Genscher a devenit însă un model pentru politica externă a Germaniei şi după reunificare. Politica externă germană înseamnă încercarea de a te înţelege pe cât se poate cu toţi sau măcar să te adresezi tuturor raţional. O astfel de politică externă se bazează pe zestrea comună europeană şi este adânc înrădăcinată în politica de alianţe vestice, adesea criticată. Ea este mereu în căutarea compromisului şi compensării. Pentru a da un exemplu recent: Aşa s-a discutat cu Moscova în plină criză ucraineană. Firul discuţiilor nu a fost niciodată întrerupt şi s-a jonglat în permanenţă cu numeroase mingi diplomatice. Această artă în care Genscher a fost un adevărat maestru este pilduitoare pentru succesorii săi până astăzi. Indiferent că se numesc Kinkel, Fischer, Westerwelle sau Steinmeier, ei cu toţii au căutat şi caută să detensioneze conflicte sau chiar războaie cu mijloacele diplomaţiei.

De aceea, politica externă germană este mereu, indiferent de misiunile din Balcani sau Afganistan, o diplomaţie a reţinerii faţă de mijloacele militare. În ochii şefilor diplomaţiei germane, războiul nu constituie o alternativă. Politica externă germană, aşa cum a fost ea creionată de Hans-Dietrich Genscher, este o diplomaţie fără arme şi fără armată. În schimb, politica externă germană mizează pe mijloace "soft", pe puterea de convingere în locul tunurilor. Este desigur şi o învăţătură trasă din cel de-al Doilea Război Mondial, dar efectele se resimt până asăzi, la mai bine de şapte decenii de la încheierea sa.

Vremea reţinerii a trecut

Germanii, dacă sunt întrebaţi, preveră să-şi vadă ţara ca pe o "Elveţie verde", comod cantonată în bunăstare, ocupată cu grijile proprii şi care vrea să se ţină cât mai departe de lumea dezlănţuită. Dar asta nu e, desigur, decât o iluzie. Germania este o veritabilă putere medie care, la nivel european, a devenit chiar o mare putere. În toiul crizei euro dar şi în criza refugiaţilor, europenii au privit în parte uluiţi spre germanii redeveniţi încrezători în forţele proprii. Spre un guvern german care dictează partenerilor condiţii şi care nu se mai sinchiseşte de consens, de armonia adesea obţinută în trecut cu fonduri germane.

Aici devine evident că politica externă a lui Genscher care, raţional, nu-şi supraestima propria influenţă, şi-a atins limita în secolul globalizării. Cu siguranţă, Germania nu va miza brusc, devenind neînţeleaptă şi tentată de superbie, pe componenta militară, dar aceasta va fi mai frecvent adusă în discuţie decât oricând. Vremea reţinerii a trecut. Politica externă germană, care se revendică în continuare, în ciuda schimbărilor, de la moştenirea spirituală a lui Hans-Dietrich Genscher, va trebui să se adapteze noilor realităţi.