Triumful lui Panahi nu este doar politic

Filmarea din maşină are deja tradiţie în cinematograful iranian. Faimosul conaţional al lui Panahi, Abbas Kiarostami, care a atras în premieră atenţia lumii asupra creaţiilor iraniene, îşi aşeza cu plăcere protagoniştii în vehicule aflate în mişcare. Spectatorul privea - întocmai ca şi şoferul - din interior spre lumea din afară. Înregistra ceea ce vedea actorul în film. Observa oraşe şi peisaje, înregistra mici incidente pe marginea drumului, vedea oamenii şi a lor viaţă prin parbrizul maşinii. Maşina și ochii observatorului se contopesc pentru a deveni o mare cameră mobilă. Regizorul îi invita pe spectatori să ia parte la observaţiile şi gândurile lui.

Acelaşi principiu a fost folosit şi de Jafar Panahi în noua sa producţie"Taxi". Nu absolut voit. Istoria acestui regizor este deja cunoscută de mai toţi cei care s-au intersectat în ultima vreme cu numele sau creaţiile lui. Lui Panahi i se interzice total să filmeze, cu atât mai puţin să părăsească ţara. Protestele externe l-au ferit de închisoare, dar nu i-au ridicat şi interdicţia de a lucra. În urmă cu doi ani, filmul lui "Cortina închisă" a intrat în concurs la Berlinală şi a fost premiat cu un Urs de Argint pentru scenariu.

Actori curajoşi în faţa camerei

Acum însă, Ursul de Aur! Filmul lui este un apel extrem de curajos împotriva interzicerii dreptului de a lucra. În taxiul pe care îl conduce regizorul însuşi şi în care iau loc diverse persoane care doresc să ajungă în diverse locuri în Teheran se spune lucrurilor pe nume. Unii dintre clienţii lui, precum o avocată foarte critică, abordează deficitul democratic din Iran. Un act de curaj care transformă "Taxi" într-un film politic.

Pe de altă parte însă, "Taxi" reprezintă şi cinematografie pură. Tocmai pentru că, precum conaţionalul lui Kiarostami, mizează pe principiul mişcării. Fie că se mişcă doar camera sau numai actorii, sau şi camera şi actorii, filmul lui Panahi oferă o călătorie cinematografică prin inima metropolei Teheran. La aceasta se adaugă încă un moment artistic: discuţiile dintre şofer şi clienţi intră deseori pe tărâmul cinematografiei. Discuţiile sunt revelatoare. "Taxi" este aşadar un film inteligent, care permite reflecţii de moment asupra evenimentelor aflate în desfăşurare.

Artă & viaţă la Berlinală

Pe lângă motivele politice şi artistice care au adus filmului Ursul de Aur, mai există un factor: cel uman. La câteva zile după ce "Taxi" a rulat în cadrul festivalului, am urcat într-un taxi în Berlin. Taximetrisul era originar din Iran. M-a întrebat ce fac în Berlin. După ce i-am dezvăluit că sunt jurnalist şi că sunt acreditat la Berlinală, am început să discutăm despre Jafar Panahi. Am aflat că taximetristul scrie el însuşi despre filme şi că nu cu mult timp în urmă a publicat chiar un material despre regizorul iranian.

Am vorbit evident despre pelicula actuală a lui Panahi. L-am întrebat dacă cei care călătoresc cu maşina lui Panahi sunt actori sau clienţi reali, dacă scenele sunt înscenate sau reale. Am avut o discuţie interesantă şi, la final, amândoi am fost de acord că "Taxi" este un film minunat, care povesteşte mult despre oamenii din Iran, dar şi despre artă. Înainte de toate însă, "Taxi" este un film cât se poate de uman.

Juriul a luat o decizie fantastică

Pentru mine, această neaşteptată întâlnire a fost cel mai relevant moment al Berlinalei, pentru că arta şi viaţa sunt atât de apropiate. Discuţia din taxi a fost atât de intensă, încât la finalul călătoriei prin Berlin, atât eu cât şi taximetristul iranian aveam lacrimi în ochi.

Acestea sunt câştigurile suplimentare, pe lângă caracterul politic şi cel artistic: incredibila căldură şi caracterul uman pe care le degajă filmele lui Panahi. O dată acordarea Ursului de Aur regizorului iranian este demnă de toate aprecierile.