Războiul care nu s-a terminat niciodată

Israelul nu a avut nicio altă opţiune decât să pornească Războiul de şase zile. Blocarea Strâmtorii Tiran pentru transportul naval israelian de către Egipt, o acţiune considerată a fi Casus Belli, apoi prezenţa trupelor egiptene în peninsula Sinai, pentru care Israel a decis convocarea rezerviştilor, ca şi sporirea tensiunilor cu Siria în privinţa controlului surselor de apă - toate s-au soldat cu atacul israelian asupra Egiptului de la 5 iunie 1967. 

Premierul israelian Levi Eschkol a fost împotriva lansării atacului. Comunitatea internaţională, mai ales SUA, au anunţat că toate consecinţele conflictului vor fi suportate de cei care pornesc atacul. Conducerea armatei a protestat, generalii pretinzând că războiul nu poate fi câştigat de Israel decât dacă este pornit de către ei.

"Dacă am fi împinşi spre un rol defensiv, am pierde singurul avantaj pe care îl avem, acela de a ataca primii şi de a acţiona", declara pe atunci Mosche Dayan, membru al Knesset, numit, la scurt timp, ministrul apărării. "Doar dacă noi atacăm primii avem şansa de a obţine o victorie", a mai adăugat el, după cum se poate afla din protocoalele de atunci, date publicităţii recent .

Dacă analizăm victoria remarcabilă a Israelului şi înfrângerea dureroasă a forţelor aeriene egiptene, trebuie să acceptăm că a avut dreptate. Dar, la nivel politic, Războiul de şase zile, a reprezentat o înfrângere răsunătoare. 

Pe hârtie conflictul a durat şase zile. În realitate, ne aflăm în a şaptea zi de 50 de ani. Ocupaţia, anexarea şi controlul unora dintre locurile sfinte a schimbat până şi perspectiva internaţională asupra Israelului: David a ajuns Goliath. 

Euforie completă

În Israel, atmosfera pre-conflict era dominată de teama de exterminare. "Oamenii care aveau atunci 50-60 de ani retrăiau senzaţia revenirii la Holocaust", povesteşte  Yaron London, care lucra pe atunci ca reporter la postul de radio din Israel. "Aveau sentimentul că 'proiectul Israel' s-ar putea termina pentru totdeauna."

Conducerea politică era considerată a fi slabă şi maleabilă, în vreme ce Statul Major General al Armatei se pregătea intens de un atac imediat. Ofiţeri de rang înalt au mers chiar atât de departe încât l-au numit pe Eschkol lobbyist, aflat în căutarea recunoaşterii marilor puteri.

După exercitarea unor presiuni publice extreme şi după ce SUA au dat undă verde a izbucnit războiul. Încă din prima zi era clar că Israelul conduce ostilităţile. Izbucnit iniţial ca "un rău necesar", conflictul a atras rapid euforia prin cucerirea  Fâşiei Gaza, a Peninsulei Sinai, a părţii de est a Ierusalimului ca şi a Platoului Golan.

"Vom deveni un ghetto"

O minoritate politică a avertizat asupra faptului că arabii nu vor dispărea pur şi simplu. Eschkol s-a referit atunci la un posibil final al conflictului care, însă, nu ar însemna şi sfârşitul războiului. Ministrul educaţiei, Zalman Aran întreba atunci: "Presupunând că vom cuceri Ierusalimul, când îl înapoiem şi mai ales cui?" El se temea că Israelul se va sufoca în Cisiordania.

"Cine ar accepta aşa ceva în plină decolonizare?", întreba şi ministrul justiţiei Ja'akov Schimschon Schapira, referindu-se la propunerea premierului Dayan ca palestinienii să se autoguverneze sub control israelian.

"Proiectul sionist a luat sfârşit. Vom deveni un ghettou", avertiza, în zadar, Shapira.

Războiul şi ocupaţia era izvorâte mai degrabă din instincte decât din viziune diplomatică. Într-adevăr, cu doar câteva luni înaintea războiului, guvernul ajunsese, într-un document oficial, la concluzia că anexarea Cisiordaniei este o idee îngrozitoare. Şi, în timp ce istoricii continuă se se întrebe dacă Israelul s-a folosit spontan de posibilitatea ocupării sau dacă se baza pe un plan real, clar este că liderii israelieni au fost fie naivi fie megalomani.

O cruce purtată 50 de ani

Israelul nu este nici pe departe singurul actor în acest conflict, dar astăzi nu se mai teme de exterminare. Dispune de o armată puternică şi poate face faţă atacurilor teroriste - chiar dacă se mai înregistrează victime, iar teama de viitor a dispărut. Israelul se află de 50 de ani la răscruce, o "situaţie provizorie" care dăinuie şi astăzi, mult peste cât ar fi trebuit.

În urmă cu o săptămână, Ierusalimul a primit o ofertă din partea Oficiului Waqf, care administrează oficial Muntele Templului. Oferta ar putea ajuta la detensionarea situaţiei din locurile sfinte din Ierusalim. Experţii cred că, totuşi, oferta va fi respinsă dată fiind lipsa momentană a capacităţii de compromis. Fără compromis însă nu se va ajunge la nicio soluţie politică în chestiunea Ierusalimului, situaţie cunoscută chiar şi de Israel.

Cu excepţia câtorva fanatici, nimeni nu s-a gândit în ultimii 50 de ani la anexarea teritoriilor din Estul Iersualimului. Cu atât mai surprinzător este refuzul catgoric de a face cele mai mici concesii în privinţa Ierusalimului.

Războiul de şase zile se va termina doar printr-un acord dintre Israel şi autorităţile palestiniene. S-a ajuns la pace cu Egiptul şi Iordania, nu la prietenie. A sosit momentul altor paşi curajoşi pentru iniţierea discuţiilor de pace. Dacă va mai exista o ofertă precum cea facută de reprezentanţii Oficiului Waqf, ar trebui pusă în aplicare, nu doar pentru milioanele de palestinieni ci şi pentru democraţia afectată din Israel.

Autor: Dana Regev / A.K.