Care război? Care sfârşit?

Ce război s-a încheiat pe 11 noiembrie 1918? Izbucnirea Primului Război Mondial la începutul lunii august a anului 1914 a fost un moment crucial pentru milioane de oameni separaţi de distanţe geografice enorme. A fost acelaşi pentru scriitorul praghez Franz Kafka, a fost acelaşi pentru Kande Kamara, şofer de camion din oraşul african Kindia, în Guineea Franceză. Războiul nu s-a sfârşit simultan.

Pe 11 noiembrie 1918, a încetat războiul între statele din vest, dar armistiţiul nu a însemnat şi sfârşitul violenţelor în numeroase alte locuri. Nu a pus capăt vărsărilor de sânge nici în Europa Centrală, de Est şi Sud-Est, nici în zona marilor imperii intrate în faza de dezmembrare, în speţă Imperiul Ţarist, Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Otoman. Acolo războiul iniţial între state a dus la dezmembrare statală iar războiul mondial a fost urmat de războaie civile şi conflicte interetnice, în care frontul a devenit un spaţiu al violenţei iar duşman putea fi oricine, fie el militar sau civil. Cine se concentrează în aceste zile pe ora 11 a zilei de 11 a lunii 11 a anului 1918, o dată cu putere de simbol, nu va da decât, în cel mai bun caz, peste o încetare a războiului între state în vestul Europei, chiar dacă, deja de pe atunci, actori importanţi ai verii anului 1914, cum ar fi Rusia Ţaristă sau Imperiul Habsburgic, încetaseră să existe.

Brutalitate fără precedent

Importanţa pentru secolul 20 a acestui război nu rezultă doar din numărul uriaş de victime produse. Violenţa nu a fost doar măsurabilă în milioane de morţi în rândul soldaţilor şi civililor. În spatele cantităţii de victime s-a aflat o cu totul nouă dimensiune a violenţelor trăite. Chiar dacă, spre deosebire de a doua conflagraţie mondială, victimele au fost încă preponderent soldaţi, a apărut o nouă caracteristică a violenţei împotriva populaţiei civile. Aşa s-a întâmplat şi în Belgia şi în nordul Franţei, şi în Serbia, Armenia, şi în numeroase regiuni din Europa de Est, Africa şi Asia.

În plus, printre victime s-au numărat mulţi morţi din rândul unor populaţii până atunci private de independenţă, supuse imperiilor sau puterilor coloniale. O soartă împărtăşită, în ciuda tuturor diferenţelor, de soldaţii polonezi, indieni, de cei recrutaţi din Africa sau estul Asiei. De asemenea, între efectele pe termen lung ale războiului s-a numărat şi armata de invalizi de război, inclusiv uriaşele cheltuieli pentru întreţinerea lor intrate în responsabilitatea statelor. Tocmai acei invalizi au dat războiului un chip în timpul păcii care a urmat.

Învingătorul războiului mondial nu a fost nicio naţiune, niciun stat, niciun imperiu, iar rezultatul său nu a fost o lume scutită de război. Învingătorul propriu-zis a fost însuşi războiul, principiul războiului, al violenţei totale, ca posibilă opţiune. Pe termen lung, aceasta a avut o pondere foarte mare, fiindcă se afla în totală opoziţie cu laitmotivul apărut în timpul războiului, şi care a fost pentru mulţi argumentul suprem de a continua până la capăt războiul cu toate mijloacele. Acest laitmotiv a fost speranţa că, în cele din urmă, este nevoie de un ultim război îngrozitor împotriva principiului războiului însuşi. Din nefericire, speranţa că războiul mondial este "a war that will end war" (un război care va pune capăt războiului) s-a dovedit ulterior zadarnică.

Noi forme ale violenţei începând din 1917

Chiar şi prima fază de după 11 noiembrie 1918 a demonstrat că războiul rămâne o opţiune. Fie pentru a înfiinţa  noi state naţionale în Polonia sau Irlanda, fie pentru întregire şi reîntregire teritorială, fie pentru a asigura victoria, în Rusia, a unei ideologii cu ajutorul unui sângeros război civil, fie pentru a revizui cu forţa, ca în Turcia, condiţiile unui acord de pace. Ceea ce a început în vara anului 1914, în esenţă, ca un război între state, a căpătat din 1917 o sumedenie de noi forme de violenţă, care au continuat cu mult dincolo de încetarea formală a războiului în vest. În privinţa Europei de Est şi Sud-Est, a fost mai degrabă o fază între criza bosniacă de la 1908, războaiele balcanice din 1912-1913 şi pacea de la Lausanne, încheiată în 1923, care a format o relativă unitate.

Istoria violenţelor dezlănţuite în prima jumătate a secolului 20, o fază a catastrofelor şi dezmembrărilor, a fost urmată, după 1945, măcar în Europa, de o perioadă paşnică sub semnul unui război rece stabil, de impunere a societăţii democratice de mase - mai întâi în vestul continentului, apoi, după schimbările din 1989-1991, şi în estul Europei. Părea că a fost nevoie de a doua jumătate a secolului 20 pentru vindecarea rănilor produse începând cu august 1914. Dar aceste răni sunt vizibile şi astăzi.

Războiul în memoria culturală

Cu câţiva ani în urmă, când au murit ultimii veterani ai Primului Război Mondial şi când se făcea trecerea de la amintirile comunicate nemijlocit la memoriile culturale, s-a reflectat în marea grijă pentru această specială operaţiune un strat mai adânc al experienţei. Că acest lucru s-a petrecut mai intens în Marea Britanie sau Franţa, dar şi în Australia sau India şi mai puţin pronunţat în Germania are explicaţii de ordin istoric. Memoria Primului Război Mondial este marcată până astăzi în Germania de cel de-al Doilea Război Mondial şi de Holocaust. Pentru germani, războiul nu este "La Grande Guerre", "The Great War", "De Grote Orlog", ci este primul din totalul de două războaie mondiale. Este perceput ca un precursor al catastrofalului trecut dintre anii 1933-1945.

La moartea ultimului veteran francez sau britanic au redevenit pentru o clipă vizibile acele straturi de timp în care ceea ce a fost mai devreme se reflectă în ceea ce a fost mai târziu. Cunoaşterea istoriei violenţei, în esenţă groaznică şi distructivă, a ceea ce au putut făptui oamenii unii împotriva altora într-un război modern, nu poate face ca aceasta să fie lăsată la o parte, cu atât mai puţin să fie percepută ca un precursor al trecutului. Această istorie trebuie mai degrabă să ne arate nouă (germanilor - n. tr.) cum am ajuns în acest prezent complicat.

Jörn Leonhard predă istoria recentă şi contemporană a Europei de Vest la Universitatea Freiburg. Este autorul a două cărţi de referinţă despre Primul Război Mondial: "Cutia Pandorei - Istoria Primului Război Mondial" (2014) şi "Pacea suprasolicitată - Versailles şi lumea 1918-1923" (apărută în octombrie 2018).