CNCD şi cenzura din viaţa publică românească

Dan Voiculescu a prezentat anul trecut la Tg. Mureş, într-o conferinţă de presă, un proiect de lege menit să dea mai multă consistenţă ideii de “stat naţional”. Ea oferă un termen de doi ani pentru învăţarea limbii române, după care cel care nu reuşeşte urmează să fie penalizat cu pierderea cetăţeniei.

Este evident o lege regresivă, una care dă satisfacţie unui naţionalism desuet şi care merge împotriva cursului firesc al evoluţiilor sociale. De-a lungul ultimilor 18 ani, principiul “statului naţional” adoptat în Constituţie a primit mai multe corective, menite să ofere ungurilor sentimentul firesc al autohtoniei lor. De exemplu, şcolile în limba maghiară şi mai ales inscripţiile ungureşti. Este adevărat că nici pînă astăzi problema inscripţiilor bilingve nu a fost rezolvată şi că sînt pe tema aceasta certuri permanente, dar măcar principiul a fost statuat prin lege.

UCM a prostetat împotriva declaraţiilor lui Dan Voiculescu şi a cerut Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării - CNCD să-i facă dreptate, argumentînd, cu un exemplu la limită, că cel puţin maghiarul care s-a născut în Transilvania înainte de 1918 ar fi o persoană discriminată.

CNCD a evitat însă să se pronunţe. În decizia publicată luni 21 ianaurie, se arată că o declaraţie politică, a unui om politic, nu poate fi constituţional sancţionată.

Într-adevăr Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu poate cenzura opiniile unui senator şi dacă propunerile lui Dan Voiculescu sînt discriminatorii, există posibilitatea sesizării Curţii Constituţionale. Este însă foarte ciudat că CNCD crede, în schimb, că poate cenzura opiniile unui scriitor sau ziarist sau ale altei persoane care nu face parte din Parlamentul României. Scriitorul Mircea Mihăieş, de exemplu, a fost sancţionat de CNCD pentru un articol publicat în “România literară” în care i-ar fi discriminat pe vîrstnicii pensionari. Iată de ce acest organism, apărut în România fără nici o dezbatere publică, nu a reuşit să cîştige respect şi credibilitate, dimpotrivă a provocat mai multă circumspecţie.

Componenţa acestui for este ea însăşi discutabilă. Din colectivul care ia decizii fac parte tineri fără un profil moral sau profesional distinct şi care sînt selecţionaţi după criteriul radicalităţii pe care o manifestă în susţinerea drepturilor minorităţilor. Membrii CNCD nu apar niciodată în public şi nu îşi motivează niciodată deciziile altfel decît în limbajul de lemn al documentelor oficiale.

CNCD este de fapt o instituţie fără echivalent în Uniunea Europeană. Nu există nicăieri ceva asemănător nici în Germania, nici în Franţa sau Marea Britanie, ţări unde nimeni nu se mai îndoieşte că sancţionarea administrativă a opiniilor este un act de inspiraţie totalitară. CNCD instituie cenzura în viaţa publică românească, dar din oportunism evită totuşi să amendeze persoane influente ca Dan Voiculescu sau C. V. Tudor mai cu seamă că, recent, acest organism a intrat sub autoritatea Parlamentului.

Mai înainte de redeschide discuţia despre prerogativele “statului naţional”, ar fi aşadar necesară o dezbatere despre ce este şi ce vrea acest CNCD.