Clopotarul Catedralei, "barber" după slujbă

Când Stelian Savciuc a urcat pentru prima dată în clopotnița catedralei avea 18 ani, iar de atunci, de șase ani, este unul dintre cei mai importanți clopotari din Republica Moldova.

Sunetul clopotelor ne este familiar încă din copilărie. Îl auzeam ca pe o melodie liniștitoare care răsuna din biserici și ne întrebam cine este omul din spatele acestui sunet. Chiar și acum, imaginea clopotarului rămâne pentru noi o figură misterioasă și este greu de imaginat că sunetul clopotelor de sărbătoare este creat de un om obișnuit. Stelian este exact acest om obișnuit.

Omul din umbra clopotniței

A ajuns la clopotniță cu o oră înainte de începutul slujbei. Scuarul Catedralei este unul dintre cele mai cunoscute spații arhitecturale ale capitalei, mereu plin cu oameni. Unii își fac fotografii cu catedrala în fundal, alții cu clopotnița sau cu Arcul de Triumf din apropiere. Nimeni nu observă cum un tânăr urcă scările clopotniței, descuie ușa și dispare în spatele ei.

Pentru a ajunge sus, în turla clopotniței, trebuie să urci 360 de trepte pe o scară metalică îngustă și abruptă, care începe să se clatine ușor la mijloc, sub greutatea pașilor. Sus, priveliștea deschide tot centrul orașului. Tocmai de aceea, Stelian vine întotdeauna mai devreme.

Aruncă o privire la ceas: 16:13. Vecernia începe la 17:00. Mai are timp. Se sprijină de balustradă și privește în jos, spre oamenii de la poalele clopotniței, care de sus par un furnicar în mișcare. Sunetul havuzului ajunge până la el și se amestecă cu gânguritul porumbeilor care și-au făcut loc printre arcadele clopotniței.

Prima urcare în clopotniță

Stelian s-a născut într-un sat de pe malul Nistrului. În fiecare duminică mergea împreună cu părinții la biserică. La șase ani a urcat pentru prima dată în clopotnița bisericii din sat care avea un set mic de șase clopote. A tras de frânghii și a rămas surprins de felul în care, printr-o simplă atingere a unei funii, se naște un sunet.

Din acel moment, de fiecare dată când ajungea într-o biserică sau mănăstire, urca în clopotniță și exersa. „Foarte mult am exersat la Orheiul Vechi. Acolo mergeam cel mai des”, spune el.

Clopotarii își încep drumul încă din tinerețe. La început învață pe lângă biserici, astfel, Stelian a fost și pălămar - ajutor de preot. Acum are 23 de ani și spune că nu își imaginează că ar putea renunța vreodată la clopote. Este vocația lui.

Muzicienii clopotnițelor

Clopotarii sunt tot un fel de muzicieni, doar că rămân ascunși în umbra clopotnițelor. „Nu există o partitură propriu-zisă pentru clopote, există doar ritmul. Combinația de sunete, note și armonii este simțită de fiecare clopotar, care își construiește melodia în timpul interpretării. Un clopotar bun trebuie să aibă un auz muzical dezvoltat, dar nu este neapărat nevoie de studii muzicale. Eu nu am școală muzicală, nu știu notele și cânt doar la auz. Melodiile pe care le sun sunt compuse de mine”, spune el.

Fără note - doar ritm

„Ascult înregistrări ritmice folosite de alți clopotari și încerc să mă inspir din ele. Fiecare clopot are propriul său registru sonor, așa că fiecare clopotar își găsește propria abordare pentru a descoperi ritmul care prinde viață. Dar, dincolo de toate, sunetul clopotelor este muzică. Nu oricine poate simți tonalitatea potrivită. Uneori pare că meseria de clopotar este o chemare venită de undeva din afara lumii obișnuite. Nu sunt mulți clopotari care să sune cu adevărat bine clopotele”.

Tragerea clopotelor nu înseamnă doar a trage de câteva frânghii, ci o muncă migăloasă, construită din ritm, coordonare și rezistență. De obicei, prestația lui este împărțită în secvențe de câte trei minute. Uneori însă, când slujba este mai lungă, îi obosește piciorul stâng - cel pe care se sprijină atunci când apasă pe manetele care declanșează sunetul clopotelor mari.

Munca este și fizic solicitantă. Unele clopote pot cântări chiar și șase tone

„În plus, dacă nu sunt montate corect, sunt foarte greu de mânuit. Clopotele de calitate se trag mai ușor. Aici, la clopotnița catedralei, clopotele sunt foarte calitative, de aceea și sunetul este atât de frumos. Am sunat și clopote de proastă calitate și nu mi-a plăcut, parcă nu aș mai vrea să le mai sun”, spune el.

„Nu sunt mulți clopotari în Moldova. Sunt persoane care sună clopotele, dar cei care o fac bine sunt puțini. Dacă trebuie să plec la părinți, nu are cine să mă înlocuiască. Există o persoană care ar putea să mă înlocuiască, dar locuiește departe. Astfel, uneori, slujba de duminică se desfășoară fără sunetul clopotelor”.

Este greu să înveți pe cineva - foarte puține persoane se pot descurca

Mai nou, pentru că nu sunt suficienți clopotari profesioniști, în unele biserici au început să fie înlocuiți de „electroclopotari”, adică roboți. Astfel de dispozitive sunt deja instalate în mai multe biserici din țară.

Stelian crede că muzica clopotelor poate avea un efect aparte asupra oamenilor. „De multe ori, când încep să sune clopotele, oamenii se opresc, privesc în sus, filmează. Mai ales duminica, în jurul catedralei se formează parcă un cerc de oameni, iar la final se aud aplauze. Mă emoționează astfel de momente. Oamenilor le place să asculte sunetul clopotelor”.

Pentru Stelian, clopotele sunt mai mult decât un instrument

„Uneori, când am o zi încărcată sau o stare sufletească mai grea, vin aici și încep să sun. Este o adevărată terapie. Influența clopotelor asupra mea este întotdeauna una spirituală. Le auzi și ai impresia că toate grijile dispar. Sunetul lor parcă te curăță de gânduri, de griji, te purifică, îți dă energie, pace sufletească. Fiecare clopot sună diferit și este nevoie mereu de practică”.

Dresor de porumbei

În jurul clopotniței sunt foarte mulți porumbei. Au ocupat parcul, clopotnița și turla catedralei. Fac parte, într-un fel, din atracția locului: oamenii îi hrănesc, îi filmează, iar ei s-au obișnuit cu prezența vizitatorilor și se plimbă pe la picioarele acestora.

Există însă un fenomen interesant, observat de Stelian. Înainte să înceapă prestația, atunci când lovește prima dată clopotul, porumbeii - care până atunci se plimbau nestingheriți - se ridică brusc în zbor, ca și cum ar fi coordonați. Fac două cercuri în aer și apoi se așază toți pe turla catedralei. 

„Vreți să vedeți?”, spune el și apasă cu piciorul una dintre cele trei manete. Imediat, deasupra orașului răsună un dangăt prelung, iar cei câteva sute de porumbei își desfac aripile și se ridică în aer. Spectacolul este aproape ireal: păsările fac exact două cercuri și revin pe turla catedralei.

„Nu știu de ce și cum se explică asta. De ce fac întotdeauna două cercuri?... Ei, uitați că sunt dresor de porumbei, clopotar și frizer”, spune Stelian, râzând.

De cele mai multe ori, clopotele sună duminica, pentru că în cursul săptămânii Stelian lucrează. El nu este remunerat pentru munca sa la clopotniță, pentru că, spune el, biserica nu este pentru câștiguri. De peste doi ani lucrează ca frizer într-un salon din oraș și își împarte ziua între clopote și instrumentele de tuns.

Între clopote și foarfecă

Imediat după ce clopotele tac și în clopotniță se așterne liniștea, Stelian coboară cele 360 de trepte, încuie ușa și pornește grăbit spre stația de troleibuz. În scurt timp ajunge și la frizerie. Până apar clienții, scoate din sertar instrumentele și le aranjează pe masa de lucru. Lucrează cu aceeași răbdare și precizie cu care, cu puțin timp înainte, își coordona ritmul clopotelor.  Unii clienți știu că este clopotar și, atunci când trec pe lângă catedrală și aud clopotele, îi scriu sau îl opresc pe stradă să-l salute.

Stelian spune că cele două meserii se completează perfect și că îi place să-și împartă ziua între divin și lumesc, fără să simtă că aparține mai mult uneia decât celeilalte.

Poate că cei care îl văd doar în frizerie nu bănuiesc că, în fiecare duminică, este omul care dă glas clopotelor Catedralei. Iar cei care ridică privirea spre clopotniță și ascultă dangătul lor nu știu că, după slujbă, același om schimbă frânghiile și manetele pe foarfecă și mașini de tuns.