Clivajul memoriei româneşti: 23 august 1939 şi 23 august 1944 | România | DW | 23.08.2019
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Clivajul memoriei româneşti: 23 august 1939 şi 23 august 1944

Au ieşit românii din clivajul propriei memorii? Din capcana neînţelegerii semnificaţiilor istorice ale zilei de 23 august 1944? Au depăşit democraţiile Bătrânului Continent definitiv trauma pactului din `39?

Ion Antonescu primit de Adolf Hitler (picture-alliance/dpa/Ullstein)

Ion Antonescu primit de Adolf Hitler

Există date care marchează indelebil destinul şi devenirea unor popoare. Sau ale lumii. Evreii şi-au văzut distrus Templul de două ori în răstimp de o jumătate de mileniu, în aceeaşi zi calendaristică, din vară. Germanii îşi deploră căderea din civilizaţie şi-şi reflectează urcuşul spre piscul ei, prin reunificare, la data de 9 noiembrie.

În adâncul sufletelor românilor, care au trecut şi singuri, şi împreună cu evreii şi germanii prin momente grele şi înălţătoare ale propriei istorii, continuă să rezoneze ecourile zilei de 23 august. Mare parte din nenorocirile României postcomuniste şi ale Moldovei postsovietice, fracturile parcă de nelecuit ale Europei actuale şi ale democraţiilor ei, ca şi reculul Rusiei în putino-stalinism, cu toate catastrofele pe care le implică, ţin de carenţele memoriei istorice legate de această zi.

Cred sincer că o adecvată raportare la trecut şi la tragediile lui, precum şi la tentativele convertirii lor benefice într-un timp al libertăţii şi păcii ar contribui decisiv la însănătoşirea democraţiilor şi unificarea spirituală a Bătrânului Continent. Şi, poate, la ivirea în scenă a unei Rusii libere şi prospere.

Nici o neînţelegere nu mi se pare mai plină de consecinţe morale şi politice grave, decât incomprehensiunea semnificaţiilor intercorelate ale zilelor de 23 august 1939 şi 1944. Spectacolul sciziunii, disensiunilor politice şi dezbinării naţionale, furnizat la 23 august 2019 de năpăstuita Republică Moldova, ilustrează persuasiv aceste funeste consecinţe.

Basarabia are un preşedinte pro-rus care sărbătoreşte 75 de ani de la eliberarea de fascism, lovit fiind, parcă, de amnezie în legătură cu urmările erupţiei de la 23 august 1939, când alianţa dintre Berlin şi Moscova a inaugurat un şir de tragedii. Or, urmările acestui dezastru iniţial, depăşite între timp de baltici şi polonezi, nu s-au încheiat, pentru români. Nici Basarabia, nici nordul Bucovinei, nici alte teritorii înstrăinate atunci prin rapt n-au fost recuperate ulterior. Ce-i drept, nu doar din vina marilor puteri. În răstimp, restul ţării e în doliu naţional: comemorează opt decenii de la semnarea Pactului Hitler-Stalin, ignorând, în mare măsură, valenţele eminamente pozitive ale răsturnării, la 23 august 44, a dictaturii antonesciene, cel mai barbar şi criminal interval românesc din istoria omenirii.  

Se poate înţelege că socialistul Dodon, marioneta adeptului lui Stalin, Vladimir Putin, preferă să ignore cataclismul din 1939, cunoscut sub numele semnatarilor alianţei dintre regimurile totalitar hitlerist şi stalinist, în speţă ale miniştrilor de externe german şi rus, Ribbentrop şi Molotov. Ţara, al cărei preşedinte e Dodon, n-ar fi existat în absenţa acestui pact mârşav. Deci nici el şef de stat. Mancurtizaţi de veacul bolşevic şi postsovietic, mulţi ruşi continuă să fie victimele unei insistent inoculate legende, potrivit căreia Stalin şi Uniunea Sovietică n-ar fi avut, chipurile, de ales. În fapt, plămădiţi din aceeaşi făină totalitară, Stalin şi Hitler s-au admirat şi respectat mutual, ca duşmani ai libertăţii. 

Dar nu e clar de ce, după trei decenii de la răsturnarea regimului comunist, mulţi români continuă să-şi cultive orbirea cu privire la celălalt versant al istoricei zile. Or, lovitura de stat regală de la 23 august 1944, când, sfătuită de lideri luminaţi ca Iuliu Maniu, ţara şi-a oferit şansa extraordinară de a pune capăt fatalei ei alianţe cu Hitler, cel vinovat şi de raptul din nordvestul Transilvaniei, n-a însemnat doar întoarcerea armelor româneşti împotriva monstrului nazist. Ci şi reinserţia României în circuitul şi familia unor neamuri civilizate, pe care, condusă spre dezastrul hitlerist de elita ei fascistă, pro-nazistă şi legionară, naţiunea începuse să le părăsească şi să le trădeze valorile cu mulţi ani înainte. 

Această cecitate istorică, întreţinută de confuzia dintre anticomunism şi mitologia legionaro-fascisto-naţional-comunistă, hrănind falsa impresie potrivit căreia dezastrul postbelic al românilor ar fi început nu în anii '30, ci prin debarcarea mareşalului Antonescu, nu e izolată. Şi nici singura afectând memoria românilor. Care nu par, de pildă, să ştie de opoziţia dură a regelui Carol al II-lea la votul majoritar din Consiliul Coroanei acceptând, spre ruşinea guvernului Tătărescu, ultimatumurile sovietice.

Dar e cea mai pernicioasă. Căci credinţa falsă că 23 august 44 ar fi întemeiat domnia ciumei roşii, inaugurată de fapt de înclinarea democraţiilor occidentale în faţa lui Stalin, le sapă energic şi persistent ca picătura chinezească rezistenţa la cântecele de sirenă neototalitare. Prea puţini români înţeleg că tragedia cedărilor teritoriale din 1940 a fost îndelung pregătită de succesivele cedări morale, nu în ultimul rând antisemite, ale deceniului anterior. În logica lor a urmat, spre nefericirea tuturor locuitorilor acestor meleaguri, participarea, cu mareşalul în frunte, la Holocaust, când jandarmii, trupele româneşti şi unii ţărani au exterminat între un sfert de milion şi 400.000 de evrei şi nu mai puţin de 20.000 de romi. Neasumarea efectivă, nu doar oficială, a acestei crime de anvergură planetară, privind naţiuni, religii şi evenimente cu impact global, îmi pare, dimpreună cu absenţa căinţei, moral şi psihologic istovitoare. Iar politic şi istoric, o capcană perpetuă.

Iată de ce n-ajunge să declari data de 23 august, "zi europeană a comemorării victimelor tuturor regimurilor totalitare şi autoritare”. Ori să te rezumi la a te întrista de anexarea sovietică a Basarabiei, cu cortegiul ei abonimabil, cu foametea, crimele şi rusificarea care i-au urmat.  E timpul ca şi românii şi europenii să-şi reconstituie carenta memorie şi să-şi întregească adevărata istorie...

În ciuda toxicei propagande comuniste, care a mutilat chipul uman şi sensul frumos ale zilei de 23 august 1944, e bine să ne bucurăm şi de "eliberarea de fascism”. Mai mult decât de festivităţi, românii au nevoie de educaţie adecvată şi de şcoli în care istoria să se predea în toată complexitatea ei, în spiritul onestităţii, al libertăţii, al adevărului şi al dreptăţii. Iar europenii din est şi vest, marcaţi încă, deşi diferit, de trauma lui 23 august 1939, de o întregire a memoriei, care să nu mai ignore fie cataclismul nazist, fie pe cel comunist.