Cine va conduce după Merkel Europa? | Global | DW | 01.11.2018
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Global

Cine va conduce după Merkel Europa?

Schimbarea de ştafetă de la Berlin, unde Angela Merkel a anunţat că-şi pune la dispoziţie funcţia de şefă a CDU, are şanse să nu fie formală. Caz în care nu va privi doar Germania, ci Europa. Şi întregul Occident.

Angela Merkel şi Friedrich Merz, în anul 2000, când fostul şef al grupului parlamentar al CDU din Bundestag încă nu fusese marginalizat.

Angela Merkel şi Friedrich Merz, în anul 2000, când fostul şef al grupului parlamentar al CDU din Bundestag încă nu fusese marginalizat

Cine o va înlocui pe Merkel? Fostul ei rival, marginalizat de ea acum 16 ani, Friedrich Merz, al cărui nume e pe toate buzele, alimentând speranţe utopice încă înainte de a-şi oficializa, miercuri, candidatura la preşedinţia Uniunii Creştin-Democrate?

Sau copia fidelă  a cancelarei în exerciţiu, Annegret Kramp-Karrenbauer, actual secretar general al CDU, pe care Merkel a vrut-o ca urmaşă, dar ar fi preferat s-o vadă instalată în funcţie într-un viitor cât mai îndepărtat, nu la Congresul CDU de la 8 decembrie?

În baza puterii economice germane, e clar că Berlinul va continua să conducă Europa. Iar cancelarul, Germania. Ca atare, contează mult cine va trece la cârma CDU şi, implicit, odată consumat interminabilul crepuscul al erei Merkel, cea indelebil marcată de criza migraţiei, deschiderea frontierelor şi degradarea democraţiilor europene, la butoanele executivului federal.

Forţată de repetate verdicte negative, tot mai aspre şi mai nerăbdătoare, ale unui electorat nerecunoscător faţă de realizările ei din ultimii ani, să arunce prosopul, cancelara şi-a pus la dispoziţie mai întâi şefia CDU, ştiind bine că acest demers nu-i va oferi decât un respiro scurt.

Ea însăşi constatase, cândva, că predecesorul ei greşise grav când îşi anemiase în mod serios poziţia de cancelar, despărţind funcţia de şef al executivului de cea de lider de partid. În fond, pe ce se va mai baza Merkel spre a se impune pe plan intern sau pe eşichierul internaţional, în condiţiile în care interlocutorii ei vor fi perfect conştienţi că tratează cu un cancelar cu termen de valabilitate irevocabil expirat?

Edificată, în această privinţă, Merkel n-a repetat ”eroarea” lui Gerhard Schröder decât forţată de împrejurări. Dar Merkel nu e Schröder. Şi nu doar pentru că fostul cancelar social-democrat a ajuns, jalnic, o slugă în solda lui Vladimir Putin. Ci pentru că Merkel şi-a pus amprenta pe era amurgului democraţiilor europene şi a ascensiunii globale a populismelor.

Cancelara şi-a derulat activitatea în ultimii ani, ca "avocat al refugiaţilor”, sub titulatura neoficială, parţial flatantă, parţial riscantă, "de lider al democraţiilor liberale", atribuită ei de alţii, precum ex-preşedintele american Obama, dar asumată de ea însăşi, imprudent. În această ipostază, Merkel se bucură încă de un amplu capital de simpatie în segmentele de stânga ale societăţii.

Departe de a se epuiza, acest capital a sporit după gestul ei, cotat ca demn, de a-şi anunţa retragerea în etape din funcţiile politice. Încât Merkel ar mai putea prelua, pe viitor, misiuni relativ importante în Europa. Ori la ONU.

Acasă, însă, Merkel nu va mai juca un rol semnificativ decât dacă, sub pretextul stabilităţii, Germania va evita să se schimbe esenţial. Şi să se înnoiască profund. De pildă dacă, încremeniţi în proiect, delegaţii la congresul CDU din decembrie vor refuza să-l aleagă pe Friedrich Merz. Dacă, de pildă, i-o vor prefera pe Kramp-Karrenbauer. Sau pe mai tânărul ministru al sănătăţii, Jens Spahn.

În ambele instanţe stagnarea în care se complace Germania de un deceniu riscă să continue, un timp. Întrucât însă ar trebui să fie clar oricui gândeşte raţional că această potenţială prelungire a lâncezelii ar devora în continuare popularitatea Uniunii şi, în genere, credibilitatea democraţiei germane, probabilitatea ei pare foarte redusă. 

La antipod, eventualul acces la cârma creştin-democraţiei germane al juristului Friedrich Merz ar promite o schimbare notabilă. Una radicală, deşi Merz, un centrist, conservator în sfera valorilor, dar liberal din punct de vedere economic, afirmă că Germaniei nu îi trebuie o revoluţie.

Merz e, deopotrivă, un european convins, dar şi un adept nu mai puţin credibil al unor excelente raporturi transatlantice. Unul care, spre deosebire de Schröder şi de Merkel, nu s-a arătat niciodată dispus să joace populista şi, pentru unitatea şi securitatea Europei, extrem de contraproductiva carte a antiamericanismului, spre a se impune politic.

La conferinţa de presă pe care a dat-o miercuri spre a-şi prezenta candidatura la şefia CDU, la un deceniu după ce şi-a abandonat cariera politică, Merz a evitat abil multiple capcane de imagine. S-a prezentat persuasiv, ponderat şi nevindicativ.

Şi-a afişat prezumtiva înţelegere faţă de cancelară şi decizia ei de a-l marginaliza în partid, cu peste un deceniu şi jumătate în urmă, calificând-o drept firească. S-a declarat sigur că se va înţelege cu Merkel, fără să-i poată convinge integral pe observatori, între altele pentru că, indirect, fără s-o numească, a criticat tergiversările cancelarei în materie de cooperare cu Franţa în chestiuni europene.

Apoi, Merz nu s-a manifestat din cale afară de impresionat de încercările stângii de a-i torpila proaspăt relansata corabie politică, vituperându-l ca lobbyist, ca neoliberal, finanţist corupt şi capitalist de şcoală veche, neîndurător faţă de sărăci. Şi în fine, şi-a prezervat şi sporit şansele de a convinge baza creştin-democrată, arătându-se deschis, cu înţelepciunea tipică a conducătorului înnăscut, faţă de toate facţiunile din partid.

Că are toate datele să fie favoritul SUA pentru o succesiune la cârma Germaniei, una care, dată fiind ponderea economică şi strategică a acestei ţări iscă oricum nervozitate mare în cancelariile lumii, se înţelege de la sine. Sondajele îl arată, pe moment, pe Merz, în postura de favorit incontestabil al germanilor, din care o treime optează pentru el ca succesor al Angelei Merkel, în timp ce potenţialii săi contracandidaţi n-au nicio nădejde să întrunească tot atâtea simpatii.

Dar nu e clar cât de puternic îi vor şifona imaginea, în următoarele săptămâni, adversarii unei schimbări de amploare în Germania şi Europa. Iar apoi, nu europenii şi nici germanii de rând, din care o parte investesc în Merz speranţe exagerate, utopice, îl vor alege, la 8 decembrie, în funcţia de preşedinte al CDU. Ci delegaţii la congresul Uniunii. Din care mulţi reprezintă un partid aproape irecognoscibil, modificat profund, prin social-democratizare şi orientare spre stânga, de Merkel.

Or, dacă trecerea ştafetei în mâna lui Merz eşuează, nici continuarea declinului CDU, nici perpetuarea ascensiunii populiste şi, implicit, a degringoladei Germaniei, Europei şi a vestului nu sunt prea greu de anticipat.