Cine se teme de cine?

În dreptul coastelor prea frumoasei Italii de mai mulţi ani se produce o catastrofă umanitară. Aproape zilnic refugiaţi venind din Africa încearcă ilegal, riscîndu-şi viaţa, să ajungă pe ţărmurile Europei, fără a-şi mai vedea visul împlinit, murind înainte de a fi pus piciorul pe pămîntul făgăduinţei.

Europa luată cu asalt

Tabloul acestei tragedii este sumar schiţat azi în articolul de fond publicat pe prima pagină a cotidianului DIE WELT.

Italia nu este însă singura ţintă a cohortelor de defavorizaţi şi dezmoşteniţi ai soartei. Grecia este şi ea confruntată cu aceeaşi tragedie, nu mai puţin Spania. Aşa stînd lucrurile cotidianul citat pledează pentru o acţiune concertată a ţărilor europene riverane la Marea Mediterană, menită să stăvilească „civilizat” valul tot mai copleşitor al imigraţiei ilegale, fiindcă ceea ce se petrece acum pe coastele sudice ale continentului nu ne îndrituieşte să fim prea mîndri de formele în care autorităţile europene înţeleg să aplice în practică codexul drepturilor omului.

Cît despre măsurile pseudo-politice pe care guvernul Berlusconi le-a adoptat pentru a ţine sub control imigraţia ilegală, decretînd starea de urgenţă în întreaga Italie,ele sunt comentate în termeni foarte critici în paginile presei. Mulţi italieni - scrie KÖLNER STADTANZEIGER - privesc cu îngrijorare imigranţii africani, asiatici, romi şi români. Focalizînd disputele politice interne pe care măsurile adoptate de guvernul de la Roma le-a generat, cotidianul colonez aminteşte că starea de urgenţă a mai fost instituită în 2002 tot în timpul guvernării Berlusconi, efectele ei fiind, precum se vede, nule. Or, ar fi mai bine ca Berlusconi şi ministrul său de interne Maroni să se întrebe cine va culege orezul pentru risotto, porumbul pentru polenta şi strugurii pentru vin dacă imigranţii ilegali, plătiţi cu ziua şi mizer, nu o vor mai face?

Trecutul „înghiţit” lasă un gust amar

Un gust amar lasă în continuare disputa generată de participarea la cursurile de vară ale Institutului Cultural Roman Titu Maiorescu din Berlin a doi foşti colaboratori ai securităţii Sorin Antohi şi Andrei Corbea - Hoişie. Cazul, intens comentat şi dezbătut în presa din Germania, este reluat la acest început de săptămînă într-un amplu articol publicat în FRANKFURTER ALLGEMEINE ZEITUNG sub semnătura lui Karl-Peter Schwarz.

Ziaristul german face cîteva dezvăluiri care modifică termenii „ecuaţiei”. De pildă, faptul că o scrisoare a lui Ernest Wichner, scriitor şi traducător german originar din România, directorul ilustrei Literaturhaus din Berlin adresată Institutului Cultural Roman Titu Maiorescu,(în care era semnalat riscul invitării lui Antohi şi Hoişie) nu a fost dată publicităţii.

Autorul articolului citează fragmente din scrisoare precum şi o parte din argumentaţia unor distinşi membri ai corpului academic german, care încearcă să bagatelizeze culpa delaţiunii în slujba fostului regim comunist din România.

Conducerea cursurilor Academiei de vară au avut-o romanistul Klaus Bochmann din Leipzig, istoricul Jörn Rüsen din Essen şi Sorin Antohi, fost colaborator al securităţii. Andrei Corbea- Hoişie a ţinut două prelegeri, Antohi trei. Printre oaspeţii” de prestigiu” s-au mai numărat istoricul Jürgen Kocka, Stephan Troebst,Moshe Idel. Menţionarea participanţilor este importantă şi din perspectiva scrisorii lui Ernest Wichner care consideră că prezenţa celor doi foşti delatori i-ar pune pe restul universitarilor invitaţi în ingrata situaţie de a asista la eforturile eludării trecutul şi la exerciţii de impostură. Ernest Wichner se adresează şi profesorilor Rüsen şi Kocka, din nou printr-o scrisoare în care exemplifică gravitatea situaţiei încercînd o extrapolare în mediul german: este ca şi cum fostul profesor Finck de la Universitatea Humboldt ar figura în programul unui Institut Goethe în străinătate, secondat eventual de Sacha Andersen.Cititorul german ştie că cei doi mai sus numiţi au fost colaboratori stasi. Răspunsul pe care-l primeşte Wichner este „surprinzător”.Profesorul Rüsen îl cunoaşte pe Antohi de 20 de ani, faptele îi sunt cunoscute dar atunci cînd ele pot determina comportamentul nostru faţă de o persoană, ele trebuie „interpretate”.Rüsen nu numai că manifestă înţelegere faţă de falsificarea diplomei de către Antohi, ci reclamă empatia, compasiunea celorlalţi care nu ar şti „cît l-a costat” pe fostul colaborator al securităţii, asumarea publică a culpei. În sfîrşit , venerabilul profesor se îndoieşte că Antohi ar fi făcut rău cuiva şi se întreabă dacă nu cumva Wichner face şi el parte din categoria celor care în cazul Günter Grass s-au prevalat de propria lor moralitate spre a-l judeca pe marele scriitor. Este menţionat şi răspunsul lui Ernest Wichner, care ştie ce înseamnă ca liceean fiind, să fi şantajat de securitate dar în acelaşi timp să existe posibilitatea de a refuza.Unul din prietenii săi, relatează Ernest Wichner, nu a rezistat şi a semnat colaborarea dar şi-a informat prietenii despre pasul făcut… Colaborarea putea fi evitată la fel ca şi impostura fără ca prin aceasta să fi neapărat aruncat în închisoare sau torturat.

Karl-Peter Schwarz subliniază ideea că acest schimb epistolar pune într-o lumină nouă întreaga „afacere”. Nu Patapievici şi conducerea Institutului Cultural Român din Bucureşti i-a „impus” pe cei doi pe lista participanţilor ci tocmai partea germană a fost cea care a insistat în favoarea lui Antohi şi Hoişie …Iar vina lui Patapievici ar fi doar aceea că din consideraţie faţă de prestigioşii conferenţiari germani nu a obiectat împotriva invitării celor doi „denunţători” .Articolul reia cîteva din argumentele conţinute în scrisoarea de răspuns adresată de Horia Roman Patapievici Hertei Müller, publicată în presa germană .

Morala scandalului este pe cît de absurdă pe atît de amară. Herta Müller care nu a acceptat nici un argument în favoarea participării lui Antohi şi Hoişie la academia de vară din Berlin, respinge categoric şi vehement orice instrumentalizare a intervenţiei ei în campania împotriva lui Patapievici dezlănţuită în România. Iar consecinţa absurdă a întregii afaceri în jurul celor doi denunţători ar fi - conchide ziaristul german - ca forţelor oculte ale securităţii să le reuşească înlăturarea unui anticomunist şi disident dintr-o poziţie cheie în politica culturală din România.

Vi se spune ce vreţi să auziţi…

Între Europa şi Statele Unite nu există o congruenţă a stării de spirit constată NEUE ZÜRCHER ZEITUNG relevînd faptul că în timp ce pe bătrînul continent domneşte obama-mania, euforia stîrnită la el acasă de candidatul de culoare la Şefia Casei Albe se stinge.

I se reproşează senatorului democrat că spune interlocutorilor săi ceea ce ei vor să audă.