Cine face politicile guvernelor României?

În ciuda lipsei oricărei surprize, a surprins la Congresul PNL autoreferenţialitatea. S-a vorbit aproape exclusiv despre partid, despre modul său de organizare, iar liderul său, confirmat în funcţie potrivit aşteptărilor, a vorbit la rândul lui aproape numai despre el însuşi. Toate aceste discursuri şi-au avut justificarea lor, căci statutul (constituţia internă a partidului) este determinantă, dar caracterul exclusiv al acestor preocupări este semnul unei insuficienţe. Cu excepţia lui Călin Popescu Tăriceanu, care a făcut mari eforturi de obiectivare, tocmai pentru a da mai multă autoritate criticii sale, nimeni nu a vorbit despre sensul liberalismului pe care îl propune PNL; despre viziunea partidului cu privire la modificarea Constituţiei şi regionalizare şi, în ultimă instanţă, nimeni nu a definit modul în care se raportează PNL la Uniunea Europeană. Nu ca o dezvinovăţire din perspectiva suspendării preşedintelui, ci ca reflecţie mereu reînnoită faţă de un proces aflat în plină mişcare.

Suspendarea preşedintelui a fost interpretată de partizanii acestuia ca atac la europenitate. Dar, acuzând PNL de „antieuropenism”, au mizat pe toate sensurile istorice pe care termenul le conţine în limba română, amestecând sensul „eurosceptic” – el însuşi cu atâtea variante locale şi cu atâtea nuanţe doctrinare – cu „modul de producţie asiatic”, cu „înapoierea răsăriteană”, „tiraniile post-sovietice”, „oligarhiile post-comuniste”, „rusofilia” şi cu încă atâtea altele. Sau, cum spunea cândva un poet, acuzatorii au folosit termenii în sens propriu şi în toate sensurile, exploatând la maximum efectul de calomnie. Totuşi cel puţin câteva clarificări erau necesare.

Dacă unele sugestii au fost evident deplasate, altele ar pretinde răspunsuri. Se afiliază PNL anti-europenismului Europei înseşi, sau, cu alte cuvinte, acelor mişcări care denunţă stilul actual al integrării, care denunţă sacrificiile făcute pentru salvarea monedei euro? Sau exprimă poate ceva specific românesc, ireductibil şi care ţine de trăsăturile istorice ale devenirii moderne a României? Toate aceste lucruri ar trebui discutate şi lămurite. Sunt prea multe ambiguităţi la PNL ca să nu vorbim doar de amestecul de liberalism şi conservatism care nu merg absolut deloc în grupul ALDE, în ciuda dorinţei comode de a rămâne acolo.

PNL, care a exprimat ambiţia de a rămâne singurul partid al dreptei româneşti, va trebui, mai devreme sau mai târziu, să dea răspunsuri la toate întrebările şi îndoielile relevante căci ele sporesc pe terenul acestei muţenii prea sigură de ea însăşi. Unii spun că PNL a răspuns implicit şi într-o manieră simbolică prin cooptarea lui Klaus Johannis, dar cu siguranţă că nu este un răspuns suficient.

De aceeaşi autoreferenţialitate suferă PDL. Timp de trei luni, de la alegeri încoace, PDL nu a fost în măsură să rostească nici o singură propoziţie de politică generală, totul reducându-se la aceeaşi bolnăvicioasă raportare la micile probleme şi rivalităţi intestine. E Vasile Blaga prieten sau rival cu Traian Băsescu, de ce o susţine Băsescu pe Udrea, ce fac „intelectualii”, de ce Băsescu nu o susţine pe Macovei şi alte asemenea lucruri, care reduc congresul la o intrigă bulevardieră.

Dar nici „intelectualii” nu au reuşit să depăşească această sterilă autoreferenţialitate, propunând o discuţie despre „reformişti” vs „fesenişti”, care nu face decât să închidă ermetic dezbaterea în datele unei istorii de grup. Iar dacă s-au făcut pe alocuri referinţe la subiecte mai largi, ele au fost mai curând instrumente pentru delegitimarea adversarilor, aşa cum au fost trimiterile la o „corectă ancorare a României în familia euro-atlantică”. În lumina acestei declaraţii, segmentul „fesenist” al PDL ar fi, dacă nu ostil, cel puţin inapt să înţeleagă semnificaţia acestor opţiuni politice. Este limpede că asistăm nu la o reală dezbatere despre valori, ci la expunerea instrumentelor unei bătălii interne, fără nicio relevanţă politică generală.

Autoreferenţialitatea aceasta, dacă nu este semnul unei stranii forme de solipsism, exprimă o gravă insuficienţă. Ne putem pe bună dreptate întreba cine face politicile guvernelor României dacă partidele nu propun idei, nu discută ideile altora, nu dezbat în contradictoriu, nu discută în general decât despre ele însele şi nici măcar nu pun întrebări? Cine munceşte dacă partidele nu fac decât să se privească narcisic în oglindă şi să se propună pe ele însele ca modele pentru restul societăţii ?