Cine aruncă primul piatra?

Revista europeană de cultură LETTRE INTERNATIONAL consacră numărul de toamnă oraşului Berlin, la împlinirea a două decenii de la căderea zidului. O face original şi curajos, dincolo de clişee şi dogme, supunînd capitala Germaniei unei palpitante şedinţe de „psihanaliză”.

Scriitori, oameni politici, artişti îşi povestesc experienţele lor berlineze. Printre diagnosticieni se numără şi Thilo Sarrazin, reputat pentru competenţele sale profesionale în domeniul financiar, dar şi pentru pasiunile sale politice. Pe cînd a fost membru al Senatului Berlinez, a reuşit să redreseze spectaculos deficitul bugetar al capitalei. Actualmente, este membru al conducerii respectabilei Bundesbank. Nu se ştie însă pentru cîtă vreme de acum înainte.

În interviul acordat revistei, textul adeverindu-se a fi în cele din urmă un amplu eseu, doct, documentat, o declaraţie de dragoste şi în acelaşi timp o critică dură făcută oraşului Berlin, expertul, de felul lui discret şi abil în cercurile politicii financiare, încalcă într-atît regulile corectitudinii politice şi uzanţele în materie de discurs public încît se fac auzite tot mai puternic voci care cer demiterea sa din funcţie. Renumele de provocator, Thilo Sarrazin şi-l cucerise mai demult. El însuşi a recunoscut în repetate rînduri că nu este un personaj comod. Excelent strateg financiar, Sarrazin nu este un as al retoricii elegante. În duelurile verbale pe parchetul politicii sociale, acest duşman învederat al statului asistenţial (şi totuşi membru al partidului social-democrat) preferă sabia şi nu floreta.

În interviul cu pricina, fostul senator pledează, şi o face pînă la un punct documentat, concret, la obiect, cu cifre şi date, din perspectiva istorică a reunificării, pentru un Berlin capabil să se transforme dintr-o capitală a subvenţiilor sociale într-o metropolă a elitelor intelectuale şi ştiinţifice. Ideea centrală a demersului lui Sarrazin este rezumabil la formula din titlu „Klasse statt Masse”, calitate în loc de cantitate.

Numai că aparatul argumentativ preia la un moment dat elemente din inventarul populist al dezbaterilor de cafenea. Sarrazin relevă carenţele procesului de integrare a străinilor, mai ales a imigranţilor turci şi arabi, evidenţiază tarele de mentalitate, rolul nefast al persistenţei unor tradiţii patriarhale, arhaice chiar la a doua sau a treia generaţie. Comparaţiile făcute între diversele grupuri etnice de imigranţi accentuează deficitul străinilor de origine turcă şi arabă.

Sarrazin pune degetul pe rană atunci cînd critică politica socială, excesiv asistenţială a autorităţilor berlineze, de care nu puţini dintre cei „defavorizaţi”, fie aceştia imigranţi sau autohtoni, ştiu să profite din plin. Exemplul altor state, unde procesul de integrare a străinilor a fost mult mai rapid şi reuşit (tocmai fiindcă statul nu a pus la dispoziţie atîtea facilităţi financiare noilor veniţi, stimulînd în schimb apetitul lor educaţional, dorinţa de cunoaştere, setea de învăţătură, voinţa de a munci), ar trebui să constituie un imbold şi pentru autorităţile berlineze, dar şi pentru cele federale.

În cursul interviului, Sarrazin recunoaşte că unele din afirmaţiile sale ar putea fi provocatoare şi admite că de altfel, presei îi place „scandalul”. Ceea ce explică indirect şi efectul scontat exploziv al unor afirmaţii.

De pildă: populaţia şcolită a Berlinului suferă de la o generaţie la cealaltă un regres intelectual, un mare număr de arabi şi turci nu ar avea o funcţie productivă, în afară de comerţul cu legume şi fructe, în mod probabil aceştia nici nu vor elabora o perspectivă de viitor. Ceea ce este valabil şi pentru o parte a precariatului german care în anumite întreprinderi subvenţionate au prestat munci inferioare.

Sarrazin mai precizează că nu poate fi obligat să recunoască pe cineva care trăieşte pe spinarea statului, care respinge însă acest stat, care nu se îngrijeşte cum trebuie de educaţia copiilor săi şi care produce necontenit fetiţe cu basmale pe cap.Turcii cuceresc Germania la fel cum kosovarii au cucerit Kosovo: printr-o rată sporită a natalităţii.

SÜDDEUTSCHE ZEITUNG susţine că directorul Bundesbank, Axel Weber, ar fi citit textul interviului înaintea publicării în revista LETTRE INTERNATIONAL şi i-ar fi solicitat cu insistenţă lui Sarrazin să modifice unele pasaje. După apariţia revistei, reacţiile nu au întîrziat. Ele au fost chiar extrem de vehemente, determinîndu-l pe Sarrazin să-şi ceară scuze. Scoaterea din context a unor pasaje, reproducerea lor tale quale în mass media, au amplificat poziţiile contradictorii şi ameninţă să dea cazului o amploare cu efecte deocamdată greu calculabile.

În etajele superioare ale Băncii Federale, nu puţini se întreabă dacă afirmaţiile făcute de Sarrazin se datorează unui black-out sau constituie o provocare premeditată. BERLINER ZEITUNG cere demiterea lui Sarrazin, revista DIE ZEIT în schimb îndeamnă la cumpătare şi reţinere înainte de a-l condamna fără drept de apel pe Sarrazin pentru afirmaţii care pot fi şi „empiric verificate”. Nu trebuie să fi un elitist duşman al străinilor pentru a te întreba, aşa cum o face Sarrazin, de ce anumite grupuri de imigranţi sunt mai puţin integraţi social şi economic decît altele, şi la a treia generaţie, scrie autorul comentariului publicat în paginile săptămînalului german.

Iar dacă sociologul Max Weber întrevedea trei calităţi fundamentale pentru a face din politică o profesie: pasiune, simţul răspunderii, simţul măsurii, un membru al conducerii Băncii Federale trebuie să dea dovadă de discreţie şi reţinere, neavînd mandatul de a se amesteca în chestiunile generale ale politicii sau în problematica socială – ar fi regula nescrisă în lumea finanţelor.

Autor: Rodica Binder

Redactor: Robert Schwartz