Chișinău, încercarea prin Teatru

E drept, ne-am mai obișnuit cu oroarea de lângă noi, chiar și cu amenințările nucleare ale lui Putin. Ne salvează uitarea, fie și intermitentă, chiar dacă nu schimbă realitatea. Sperăm însă că urgia ne va ocoli și agățați de „partea însorită a îndoielii”, cum ar spune Octavian Paler, încercăm să ne convingem că suntem în locul potrivit, că ne urmăm vocația, că ne comportăm corect, că nu facem compromisuri inacceptabile…

La Chișinău s-a încheiat pe 28 septembrie 2022 Reuniunea Teatrelor Naționale Românești, a 7-a ediție – un eveniment care în contextul dramatic al războiului din Ucraina a căpătat valențe nu doar artistice, ci și acut existențiale și, implicit, politice. Spectacolele prezentate în festival au avut partituri actoricești remarcabile, formule regizorale inedite și au pus întrebări intense despre noi și despre lumea în care trăim. Las mai jos câteva impresii fugare, după căderea cortinei.

„12 oameni furioși”

Spectacolul teatrului „Luceafărul” din Chișinău, după celebra piesă a lui Reginald Rose, în regia lui Slava Sambriș, chestionează limita unor prejudecăți în raport cu semenii noștri, presupus culpabili. Subiectul e cunoscut: 12 jurați dezbat soarta unui adolescent care și-a ucis tatăl. Toate indiciile prezentate de acuzator la proces sunt cât se poate de clare, vinovăția băiatului este evidentă, deliberarea juraților nu poate dura mai mult de 5 minute. Urmau să emită unanim o sentință de condamnare la moarte. Și totuși unul dintre jurați votează împotrivă. „De ce, domnule, ce ți-a venit?, îl întreabă ceilalți. Crezi că băiatul e nevinovat?”... „Nu știu dacă e vinovat sau nu, răspunde jenat defectorul. Doar că mi s-a părut nedrept să îi decidem soarta atât de repede. Să mai discutăm. E în joc viața unui om.”

Încet-încet, dubiul îi macină și pe ceilalți. Dezbaterea scoate la lumină nu doar noi detalii ale incidentului care au scăpat acuzatorului, făcând tot mai improbabilă vina băiatului, ci și trăsăturile de caracter ale juraților: slăbiciunile lor, opțiunile, fixațiile („Cum să nu fie criminal un băiat crescut la periferie, într-un cartier rău famat? Sunt cu toții niște criminali!”), dezvăluie frustrări personale. Ultimul jurat care își schimbă opinia și emite verdictul „nevinovat” o face cu fotografia fiului său în mână. Nu mai știe de mult timp nimic despre el, încrâncenarea cu care-l judeca pe adolescentul inculpat nu era decât proiecția propriei suferințe de tată abandonat.

Slava Sambriș a conceput o scenografie care nu exclude pe nimeni. Masa lungă a juraților ocupă întreaga scenă. De partea cealaltă a mesei suntem noi, spectatorii. Stăm față-n față cu jurații, le contemplăm emoțiile, contradicțiile, crizele de furie. Suntem în pielea lor, implicați prin ceea ce trăim și simțim ascultându-i, chiar dacă nu avem datoria să ne pronunțăm. Sala de deliberare nu e ferecată, o poți părăsi fizic, nu și mental, te obsedează...

„Nu judeca și nu vei fi judecat.” E mult mai greu să aplici vechiul dicton biblic în viața reală, unde avem de luat decizii care ne influențează nu doar pe noi, ci și viața altor oameni și există dileme din care nu se poate ieși… Un spectacol despre responsabilitatea individuală, interpretat cu pasiune de o trupă de actori – „luceferiștii” – care ne-au oferit mereu surprize memorabile.

„Conferința iraniană”

Dramaturgul rus Ivan Vîrîpaev nu este la prima „prezență” pe scena Reuniunii de la Chișinău. L-am mai văzut în montări de Radu Afrim, intens dezbătute. Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu ni l-a adus pe Vîrîpaev de data aceasta „topit” într-o suită de discursuri rostite în cadrul unei conferințe imaginare, undeva în Danemarca, având ca pretext dramele societății din Iran – și ce ardentă actualitate: chiar în aceste zile au loc proteste ale femeilor din această țară împotriva regimului de la Teheran, după ce „gardienii revoluției” au ucis o fată care nu avea o ținută corespunzătoare canonului islamic!...

Spectacolul, regizat de Bobi Pricop, scrutează condiția umană în sensul ei cel mai larg. E o confruntare între libertatea individuală și sentimentul religios, între nevoia de Dumnezeu și absurdul existenței în care te-ai trezit nu printr-o alegere, ci prin hazard genetic, între „secretul inavuabil”, transfigurator, al unor săteni din jungla braziliană și umanismul unui Occident care, „de-spiritualizat” cum este, se dovedește un adăpost râvnit de toți dezmoșteniții lumii. Se perindă mai mulți vorbitori, fiecare cu ideologia, cu justificarea sa, la care tu, ca spectator, niciodată nu aderi până la capăt, întrucât adevărul este mereu dincolo de discurs, de convingeri particulare, dincolo de nihilism.

O trupă briliantă, care l-a avut ca „special guest” pe Victor Rebengiuc, evoluând într-o pseudo-transmisie online. O remarcă aparte pentru Marius Turdeanu, care face un rol magistral, după ce-l admirasem la reuniunea de anul trecut de la Chișinău în spectacolul „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”

„Coriolanus”

Teatrul Național „Ivan Franco” din Kiev a venit la Chișinău cu un spectacol după Shakespeare – autorul atât de căutat în clipele de cumpănă ale istoriei. Povestea unui general antic, hulit de concetățenii săi care-l acuză de intenții tiranice, după ce tot ei l-au aclamat pentru victoriile sale militare în beneficiul Romei. Un spectacol cu violență și „sânge” ce pare adus direct din câmpurile de bătălie din Ucraina. Aplauzele și ovațiile publicului la final au omagiat un act artistic și dedicația unor actori care, intrând în scenă, nu pot uita că în aceleași momente fiii lor, pe front, înfruntă Răul – un rău concret, politic, nu doar metafizic. Și luptă pentru ca și noi, cei de aici, să ne putem bucura de pace, de libertate, de splendoarea creației... Glorie lor, glorie eroilor!