Cheia viitorului - în mîna prezentului

Sunt doar cîteva din întrebările la care timp de trei zile, participanţii la simpozionul Global Media Forum, organizat de Deutsche Welle la Bonn, pentru a şasea oară, au căutat răspunsuri, nu neapărat definitive ci mai degrabă orientative.

Starul intelectual al simpozionului, aşteptat cu nerăbdare şi aplaudat cu însufleţire, a fost lingvistul Noam Chomsky, despre care se spune că ar fi fost în anii 80 cea mai frecvent citată personalitate în mass media vremii.

In discursul public, rostit în faţa masivului auditoriu, Chomsky a reluat cîteva din tezele sale antiglobaliste mai vechi, cotînd ordinea politică a occidentului drept o democraţie capitalistă real existentă. Savantul, reputat şi pentru convingerile sale de stînga, a incriminat inegalităţile crase ale lumii de azi, referindu-se mai cu seamă la cele din Statele Unite. Dacă înainte se afirma că America are un singur partid, cel al businessmanilor, şi două fracţiuni, republicanii şi democraţii, azi nu ar mai exista în viziunea savantului lingvist decît o fracţiune: republicanii moderaţi. Cît despre sistem, el nu ar mai fi o democraţie ci o plutocraţie.

Că nu stă de unul singur pe baricadele intelectualităţii critice americane, Chomsky a ţinut să demonstreze şi prin citarea unor verdicte formulate de alţi camarazi iluştri. Istoricul Samuel Huntigton de pildă, a afirmat că cel mai eficient, puterea se exercită din umbră. In noile forme ale democraţiei, rolul îndeplinit de mase nu mai este unul participativ ci este redus la cel de spectator. In cele peste 45 de minute cît a durat discursul său, aplaudat îndelung la scenă deschisă, Chomsky s-a referit prea puţin la rolul mass media în noua lume globalizată. Nu a ocolit însă problemele viitorului omenirii. Spre a se autodistruge, omenirea dispune de două posibilităţi: dezastrul ecologic sau războiul atomic. Totuşi, în cele din urmă, din sală i-a fost pusă maestrului întrebarea capitală: ce poate face mass media spre a nu-şi pierde ponderea socială şi politică? Răspunsul a fost cum nu se poate mai simplu şi mai semnificativ: să spună adevărul despre lucrurile importante. De fapt, tematica celei de-a şasea ediţii a Global Media Forum a încercat ea însăşi că configureze sfera de preocupări legate de viitor, de şansele şi riscurile creşterii economice.

Dincolo de dezbaterile simpozionului însă, tocmai mass media, publicistica de specialitate, a dat şi continuă să dea în felul ei măsura dimensiunilor şi denivelărilor din fertilul cîmp de dezbateri rezervat viitorului omenirii. Cîmp pe care, sub norii unui prezent marcat de criza economică, financiară şi de valori, au încolţit germenii unor utopii hibride. In materialul lor genetic există în mod inevitabil şi ADN-uri ideologice.

Este cît se poate de limpede că propovăduitorii dezaccelerării ritmului de lucru şi de viaţă impus de actualul proiect al modernităţii sub auspiciile revoluţiei tehnologice şi digitale, ca şi adversarii creşterii economice nelimitate şi ai consumului nestăvilit, chiar dacă nu provin din tabăra stîngii ecologiste sau neo-marxiste, chiar dacă nu aderă la programele acesteia, simpatizează măcar cu ideile ei şi recurg uneori şi la argumentele ei specifice.

De cealaltă parte se află corifeii economiei libere de piaţă, animaţi de idei liberale, mergînd pînă la oficianţii neoliberali ai cultului unui turbocapitalism avînd ca idoli pieţele financiare, concurenţa nemiloasă şi profitului gras şi garantat.

Calea de mijloc pare deocamdată greu de aflat în ciuda apelurilor încurajatoare ori a avertismentelor critice, provenind masiv din mass media dar şi din cercurile politice şi academice.

Ideologia renunţării

Se conturează totuşi o ideologie a renunţării, în ţările occidentale, în care libertatea şi bunăstarea (aceasta din urmă, ce-i drept, tot mai inegal împărţită în cadrul aceleiaşi societăţi). In fond, nu poţi renunţa decît la ceva ce rîvneşti sau posezi, din belşug şi pe săturate. Este vorba de o renunţare benevolă, de dragul salvgardării echilibrului climei şi protecţiei mediului, de dragul echităţii sociale, din raţiuni filantropice dar şi din nevoia intimă, strict personală de a avea mai multă linişte, mai puţine griji şi mai mult timp liber, pentru sine şi pentru cei dragi sau apropiaţi.

Promotorii ascezei digitale

Deja cu mai bine de un deceniu în urmă, excedaţi de bruiajul informaţional, de avalanşa de invenţii tehnologice, de ritmul tot mai alert al vieţii profesionale şi private, digitalizate în regim de multitasking, unii intelectuali visau la vremurile bune de altă dată. Umberto Eco imagina bunăoară situaţia în care, după un black out universal, se va retrage într-o căsuţă în munţi, luînd cu sine cărţile pe care le va citi la lumina opaiţului.

Foarte recent, Vargas Llosa deplîngea într-un volum de eseuri imbecilizarea pe care o favorizează goana după şi acumularea de noutăţi disparate, de ultimă oră şi „eventuri” derizorii, în noua eră digitală în care primatul elementului senzaţional pînă şi în presa scrisă, face aproape imposibile actul reflecţiei, ducerea la bun sfîrşit a proceselor cognitive şi structurarea informaţiilor dobîndite.

Un fost guru al internetului, Andrew Keen, în paginile unei cărţi, se dezicea polemic şi vehement de vechiul său crez, demonstrînd cum blogosfera şi internetul, pe lîngă incontestabilele avantaje şi merite, duc la erodarea autenticei culturi, a fiabilităţii unor informaţii, facilitînd fertilizarea imposturii.

A califica aceste atitudini critice faţă de „noile medii” drept pesimism cultural, a-i consideră pe emiţători ca fiind depăşiţi de progresul tehnic, incapabili de a savura binefacerile PC-urilor, a laptopurilor, smartphon-urilor, tabletelor şi a tot ce va mai urma, a devenit monedă curentă. Dar nu a diminuat nici numărul celor care recomandă consumarea cu măsură şi discernămînt a noilor invenţii, şi nici nu a dezavuat veracitatea şi forţa persuasivă a argumentelor unor „intelectuali”, puşi pe asceză digitală. Care, spre dezamăgirea practicanţilor necondiţionaţi ai bulimiei digitale, fac prozeliţi.

Festina lente

Noile medii şi tehnologii informaţionale au dus şi la senzaţia unei comprimări a timpului, la o acumulare a activităţilor, la multitasking, la o sporire a vitezei de circulaţie a informaţiilor şi de luare a deciziilor, chiar şi a celor bursiere, care atîrnă greu la cîntar şi pot fi false ori fatale, dar pe care superperformantele computere le iau în milionimi de secundă.Toate acestea generează un acut sentiment al înstrăinării.

Intr-un epocal studiu sociologic, în urmă cu cîţiva ani, profesorul universitar Hartmut Rosa a analizat fenomenul acceleraţiei şi efectele nedorite ale acestuia, furnizînd astfel promotorilor dez-accelerării, argumente imbatabile. Recent, acelaşi autor a analizat implicaţiile acceleraţiei într-o lume globalizată. Ambele volume pot fi citite şi ca o pledoarie a autorului în favoarea unei anumite lentori, aptă să redea spaţiul pierdut, răgazului de a reflecta şi lua decizii bine cumpănite. A renunţa la viteze spre a cîştiga timp poate fi şi o formulă a fericirii.

Non multa sed multum

A fi sau a avea, era celebra formulă a lui Erich Fromm, care anticipase în studiile sale critice, cîteva din trăsăturile capitalismului post-modern. Studii recente reîntemeiază identitatea individului nu pe acumularea de bunuri, mobiliare şi imobiliare ci pe renunţarea la cele de prisos. De un masiv ecou mediatic s-a bucurat recent apăruta carte a istoricului Robert Skidelsky şi a fiului său, filozoful Edward Skidelsky, intitulată „Cît de mult este destul”. Pledoaria celor doi pentru cumpătare nu se îndreaptă împotriva creşterii economice ci năzuieşte spre o creştere care să dea oamenilor şi ocazia de a se regăsi pe ei înşişi, iar naturii, protecţia necesară spre a supravieţui nemutilată. Criticînd capitalismul hiperaccelerat, cei doi autori au relevat şi caracterul perfid al acestuia: el sporeşte gradul de nefericire al consumatorilor, în măsura în care le promite acestora fericirea, aruncînd necontenit pe piaţă noi produse care nasc noi necesităţi. Imposibilitatea tuturor de a accede la aceste bunuri şi de a-şi satisface aceste nevoi, induce un profund sentiment de frustrare. A opune rezistenţă vîrtejului consumist este aşadar şi o formă de igienă sufletească. Mai greu practicabilă însă în acele ţări care decenii la rînd au cunoscut cumplita asceză impusă de dictaturile roşii. De sub ale cărei interdicţii, cetăţenii odată scăpaţi, au o legitimă nevoie de „recuperare” a bunurilor mult timp interzise… Spirala creşterii economice şi roata consumului se vor învîrti aşadar binişor, cînd mai repede cînd mai încet, şi pe mai departe,puse în mişcare de convingerea că tocmai ele vor veni de hac, crizei…