Cetăţeanul nu este niciodată destul de bine apărat

Anul trecut în plină criză, a fost mai limpede că instituţia Avocatului Poporului tinde să se îndepărteze de misiunea clasică a ombudsmanului şi să asume un rol politic. Odată ce a fost investit cu puterea de a ataca ordonanţele guvernului la Curtea Constituţională, Avocatul Poporului a devenit pentru opoziţie un instrument politic preţios. Rezultatul nu a fost însă o echilibrare a puterilor, ci pur şi simplu o competiţie pentru controlul acestei instituţii. Exemplu: anul trecut opoziţia a profitat de intervalul de timp care i-a rămas la dispoziţie după schimbarea guvernului Ungureanu pentru a solicita atacarea ordonanţei referitoare la ICR. S-a văzut însă că, oricât de bună ar fi fost cauza, Avocatul Poporului nu avea temeiuri suficiente să asume o astfel de sesizare şi că a făcut un gest de pură complezenţă politică. Ulterior, Guvernul, ca să împiedice atacarea ordonanţei referitoare la referendum a decis schimbarea celui care deţinea funcţia. Prin urmare guvernul e preocupat să preîntâmpine orice atac la adresa politicii sale, iar opoziţia să utilizeze nelimitat această cale de atac.

Noua Constituţie ar trebui să schimbe radical situaţia. Nu este deloc suficient să cerem guvernului şi opoziţiei să numească persoane de bună calitate morală şi profesională şi relativ neutre din punct de vedere politic. De fapt este o solicitare naivă, una care ignoră adevărata forţă a politicului. Comisia Europeană, luată în pripă şi nepregătită să dea un răspuns elaborat crizei de la Bucureşti, a cerut anul trecut desemnarea unui Avocat al Poporului agreat de toate forţele politice. Am văzut însă că cerinţa este practic inaplicabilă. Comisia ar trebui, la rândul ei, să analizeze mai bine situaţia şi să se inspire eventual din recomandările Comisiei de la Veneţia.

Mult mai firesc ar fi ca Avocatul Poporului să revină la rolul său originar de apărător al cetăţeanului. Aceasta a fost intenţia acelora care au propus în Constituanta din 1990 înfiinţarea unei instituţii după chipul ombudsman-ului din ţările nordice. Administraţia îl nedreptăţeşte de multe ori pe cetăţean din lene, inerţie, incompetenţă sau din greşita interpretare a legilor. Un funcţionar obtuz care aplică legea mecanic face adesea mai mult rău decât unul corupt. Cetăţeanul nu este niciodată suficient apărat.

Totodată rolul de a ataca ordonanţele guvernului la Curtea Constituţională ar trebui pur şi simplu retras. Ordonanţele ar urma să fie contestate la fel ca proiectele de lege, de către membrii Parlamentului. Este o ciudăţenie inexplicabilă a sistemului românesc că Parlamentul nu poate contesta ordonanţele de urgenţă la Curtea Constituţională, una care subliniază odată în plus cât de mult a fost diminuat parlamentarismul în ultimii ani. Dacă noua majoritate este preocupată să redea Parlamentului forţa sa legitimă atunci ar trebui să aibă în vedere şi contestarea ordonanţelor de urgenţă. Iar din momentul în care Avocatul Poporului îşi va pierde miza politică imediată, chestiunea imparţialităţii sale nu se va mai pune nici ea cu aceeaşi acuitate.