Ceremoniile realităţii: Politica şi arta dialogului

Pe 11 noiembrie s-au împlinit douăzeci și patru de ani de la moartea lui Corneliu Coposu. Comemorarea dispariției celui mai mare om politic al ultimilor treizeci de ani a avut loc la Teatrul Național din București, unde s-a desfășurat cea  de-a IV-a ediţie a Galei „Corneliu Coposu", organizată de Fundaţia „Corneliu Coposu“ împreună cu Fundaţia „Hanns Seidel“ şi Fundaţia Academia Civică. Cu această ocazie a fost lansat un volum de poezii pe care  liderul țărănist le-a întipărit în memorie în anii de temniță grea, mai ales în cei opt ani de izolare de la închisoarea din Râmnicu-Sărat, scrise apoi la ieşirea din închisoare, după cei șaptesprezece ani de detenție. Redau aici poezia „Rugă“, una dintre cele mai frumoase chemări la împăcarea dintre oameni și la împăcarea omului cu sine:

cerne Doamne liniştea uitării
peste nesfârşita suferinţă
seamănă întinderi de credinţă
şi sporeşte roua îndurării

răsădeşte Doamne dragostea şi crinul
în ogorul năpădit de ură
şi aşterne peste munţi de zgură
liniştea iertarea şi seninul
 

La Gala „Corneliu Coposu" din acest an, unul dintre cei mai mari chitariști ai lumii, Jan Akkerman, a susținut un concert, fondurile urmând să fie folosite în scopuri caritabile. Evenimentul a fost consemnat de presă laconic sau pur și simplu a fost ignorat.

Un „nu" la puterea a doua

În aceeași zi de 11 noiembrie, primul tur al alegerilor prezidențiale l-au anunțat cîștigător detașat pe Klaus Iohannis. Locul doi, Viorica Dăncilă, care va pierde la turul final, probabil tot detașat, scaunul de la Cotroceni, l-a provocat deja la o dezbatere televizată pe actualul președinte. Klaus Iohannis a răspuns cu un „nu“ categoric. A jucat apoi sceneta că se va decide în urma unor consultări cu PNL. A urmat un al doilea „nu“. Altfel spus, un „nu" pas cu pas.

De ce vrea să tacă președintele încă zece zile? Nu se știe, sînt tot felul de scenarii pe piața datului cu părerea. Îi e teamă de un dialog cu V. Dăncilă, în urma căruia ar putea să mai piardă voturi? Nici vorbă. În primul rînd, pentru că cei doi alergători pentru Cotroceni nu pot avea un dialog, iar în al doilea rînd, chiar dacă s-ar întîmpla această minune, se știe că cei mai mulți dintre români nu prizează dialogul, ci răfuiala, trînta (aici e loc de un zîmbet, dacă e să ne imaginăm o trîntă dreaptă între Iohannis și Dăncilă), gîlceava de mahala, „dezvăluirile“ de ultimă oră din viața și activitatea, dacă se poate, infracțională, a candidaților. Așadar, de ce tace președintele Iohannis? Eu cred că nu din vreun calcul politic, nu ca strategie de a nu lipsi nici măcar o zi de la Palat, ci pur și simplu din autosuficiență.

În cei cinci ani de mandat, președintele Iohannis nu a acordat nici un interviu în presa din România. Cele mai multe conferințe de presă au fost mărginite ca timp, iar acolo unde se impunea un dialog cu ziariștii, pe marginea unor evenimente importante, a preferat să dea declarații sau comunicate de presă. Sînt multe de apreciat la președintele Iohannis în mandatul său – unor decizii pozitive nu li s-a acordat importanță sau nu au fost înțelese. Sînt și multe de reproșat, dar talerul balanței deciziilor bune cîntărește mai greu decît celălalt.

Un prezidențiabil care refuză o dezbatere cu contracandidatul său fie îl subestimează, fie îl supraevaluează, în cel de-al doilea caz temîndu-se că prezența sa în public în fața adversarului va conduce fatalmente la pierderea de voturi. În situația de față, a refuzului lui Iohannis de a participa la o dezbatere televizată cu Dăncilă, contează mai puțin poziționarea actualului președinte față de contracandidatul său. Acest „nu" la puterea a doua al lui Klaus Iohannis este însă o insultă la adresa votanților săi, aș spune chiar la adresa tuturor alegătorilor. În plus, ar fi fost și ocazia prin care ar fi putut să mai șteargă din zgîrcenia prezenței publice în actualul mandat, dar și a avansării unor proiecte viitoare din întreaga campanie electorală.

Președintele Iohanis se înscrie și el în lista fără sfîrșit a politicienilor noștri care nu au organul dialogului. Să fie oare, în cazul său, și o deformație profesională, anume aceea de profesor care predă de la catedră, sever și rigid, împietrit în coconul său de știință de carte, însă fără a avea interlocutori, ci doar ascultători în sălile de clasă? Se poate, dar asta nu îl scuză, ci, dimpotrivă, îl acuză de incapacitatea de a învăța meseria de președinte al României. Reiau ce am scris mai sus: eu cred că președintele refuză o dezbatere cu V. Dăncilă pur și simplu din autosuficiență, ignorînd și insultînd fără nicio scuză electoratul. Cît privește votul în turul al doilea, Iohannis va mai pierde din alegătorii săi, e drept, însă nu atîția cît să-l întoarcă din drumul său către actualul stabiliment de la Cotroceni. Și uite-așa, „pas cu pas“, ne afundăm tot mai mult în prăpastia deschisă dintre arta dialogului și obiceiul înstăpînit în noi de a vorbi singuri, chiar dacă în aparență vorbim cu oameni ca și noi. Sau cu oameni diferiți.

Corneliu Coposu: „Negociem orice, dar nu negociem principii"

La polul opus față de politicienii de azi fac apel la prezența publică, din urmă cu un sfert de secol, a unui om de stat în sensul deplin al cuvîntului: a domnul Corneliu Coposu. A fost unul dintre puținii oameni politici de după decembrie '89 care stăpînea arta dialogului. O avea în sînge.

Într-una din cărțile sale de interviuri, fostul președinte al PNȚCD și fondatorul Convenției Democrate mărturisea cu seninătate: „Nu mi-am pierdut încrederea în oameni și, foarte curios, nu am fost persecutat niciodată de sentimentul răzbunării.“ După 1990, Corneliu Coposu a avut ocazia să întîlnească pe stradă gardieni și securiști care l-au torturat timp de șaptesprezece ani în închisorile comuniste (a trecut prin aproape toate). I-a ignorat și a trecut mai departe. Dar, așa cum povestește în dialogurile cu Vartan Arachelian, s-a întîmplat ca într-o zi să fie oprit pe stradă de torționarul Alexandru Vișinescu, fostul director al închisorii din Râmnicu-Sărat în anii în care Corneliu Coposu era încarcerat acolo. Torționarul l-a oprit pe stradă și i-a reproșat că nu-l mai recunoaște, pe cînd, iată, el l-a recunoscut. Fostul lider țărănist povestește: „L-am întrebat pe Vişinescu cum se descurca, se pensionase, avea o pensie de 6.000 de lei, o ducea foarte bine, se îngrijea de nepoţi. Da, n-am avut nici cel mai mic sentiment de repulsie faţă de el, pentru că am socotit că omul acesta, cu inconştienţa care îl caracteriza, a socotit că-şi face datoria faţă de partid şi faţă de stat, prin atitudinea lui de torţionar; dictase împotriva mea o serie de pedepse, care puteau determina moartea mea în puşcărie." Iată cum un om care a fost umilit, bătut, torturat, poate să nu fie persecutat de sentimentul răzbunării. Și netrăind acest sentiment, omul respectiv devine disponibil, frecventabil, adică un om liber, deschis către dialog.

După ce a reactivat Partidul Național Țărănesc, Corneliu Coposu a fost înfierat cu mînie proletară de către poporul FSN cu sloganuri inventate de Securitate cum că ar fi fost un mare moşier care se hrănea cu icre negre la Paris în timpul comunismului, pe cînd în țară se murea de foame, că nu a făcut nici măcar o zi de pușcărie și multe altele, pînă într-acolo încît manipularea securistă a aruncat pe piața liberă a prostiei și a ignoranței insulta că președintele țărănist ar fi fost amantul Doinei Cornea. Iar țăranii îi spuneau, în batjocură, Căposu.

După prima mineriadă, cea din 29 ianuarie 1990, Corneliu Coposu a fost scos cu o tanchetă din sediul PNȚCD, asaltat de feseniști și de minerii din Valea Jiului, de către Petre Roman, care însă nu a ezitat să spună mulțimii că țărăniștii și liberalii, care organizaseră un miting cu o zi înainte în Piața Victoriei, „s-au demascat.“ În timpul mineriadei din 13-15 iunie, cînd minerii au distrus Bucureștiul, inclusiv sediile PNȚCD și PNL, Corneliu Coposu a fost scos din nou cu o tanchetă din sediul partidului tot de către Petre Roman, care se specializase în a fi salvatorul liderilor politici de opoziție. Se poate să fi fost aceeași mașinărie de armată din imaginile pe care le-am văzut în decembrie '89, în care Ceaușescu Nicolae și Ceaușescu Elena erau extrași în garnizoana de la Tîrgoviște.

Și cu toate acestea, după toată dezlănțuirea urii împotriva sa, Corneliu Coposu afirma cu seninătate că nu și-a pierdut încrederea în oameni și că niciodată nu a fost stăpînit de sentimentul răzbunării.

Monologul civil

Noi nu stăpînim arta, instituția dialogului, nici în mediile politice, nici în cele intelectuale, nici în mass-media, nici la școală, între profesori și elevi, nici noi între noi, oamenii „simpli.“ Politicienii sînt posedați de autosuficiență și arțag; dezbaterile în mediile culturale sînt revărsări ale orgoliilor (de ce oare, la noi, polemicile de substanță, coordonate de bunul simț, lipsesc aproape cu desăvîrșire?); show-urile la posturile de radio și televiziune sînt în cea mai mare parte manifestări gureșe ale analiștilor care se pricep la toate; în școli, profesorii sînt un fel de predicatori, iar elevii trebuie să fie, necondiționat, „ascultătorii" lor, această manieră de desfășurare a orelor de clasă fiind o corvoadă zilnică și pentru profesori, și pentru elevi, pe cînd rolurile ar putea fi alternate: anume profesorii să fie și ei „ascultători“ ai elevilor, altfel spus, să fie cu auzul treaz la ce și cum gîndesc elevii – în felul acesta s-ar naște dialogul. Cît privește lipsa dialogului dintre oamenii „simpli“, aici atmosfera aridă a disponibilității de a împărtăși unul cu celălalt dubiile sau, dimpotrivă, convingerile, răspunsurile sau, dimpotrivă, dilemele (oare le mai avem? Nu cumva le știm pe toate?), temerile și nesiguranța față de direcția spre care ne îndreptăm sau, dimpotrivă, de care ne îndepărtăm, ne arată că absența dialogului începe de fapt de la baza unei societăți aflate nici măcar la început de drum, ci alăturea cu drumul.

Sîmburele comunicării – o conferință, un discurs, „predarea" (ce termen nepotrivit!) unei lecții de literatură – este, în sine, o deschidere către dialog. Dar noi ne oprim aici, contemplăm această deschidere, această invitație neoficială de a face cinste cuvîntului celuilalt. În schimb, deschidem alte fronturi. Dezarticulați în „cuget și simțiri“, inventăm fiecare, mereu și mereu, roata. Extrapolînd, din cauza lipsei dialogului nu am pus piatră pe piatră în acești ultimi treizeci de ani. Cea mai mare deschidere, una uriașă, ne-a fost donată de istorie prin căderea comunismului. O contemplăm și acum, nu am făcut nici măcar un pas înainte, ne-am împărțit, prin manipulare, minciună, prin adevăruri răstălmăcite și prin lupta de clasă în tabere ireconciliabile. Ne-am radicalizat. Adevărurile noastre e obligatoriu să fie și ale lor, să fie moștenite de copiii și nepoții noștri. Sîntem tot timpul ocupați și preocupați de noi și niciodată disponibili, deschiși întîmpinării celuilalt.

Redau aici, la final, ca pe o ilustrare a celor spuse, cuvintele tulburătoare ale Regelui Mihai, pe care le-a rostit la finalul unui discurs ținut în plenul Parlamentului în urmă cu vreo zece ani: „Nu văd România ca pe o moștenire de la părinții noștri, ci ca pe o țară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noștri." E o chemare la dialog de o forță teribilă de dăruire a sinelui. Am început să ne plătim acest împrumut? Am învățat ceva din cuvintele Regelui?

Eu cred că nu am învățat nimic.