Cine ne gestionează inconștiența?

Scriu din balconul securizat cu termopan, buncărul de unde văd pomii înfloriți de timpuriu, bătrîni în baston plimbîndu-și cîinii în lesă pe aleea noroioasă, asfaltată probabil în urmă cu o jumătate de secol, plină de băltoace cu apa ca păcura. Aud păsările îngînate de picamerele care sapă ziua în amiaza mare șanțuri în asfalt pentru înlocuirea conductelor de apă, iar după ce buldozerele le acoperă, mașinăriile sapă altele în asfaltul turnat doar de cîteva zile, pentru a reseta gurile de canal. Aud bormașinile muncitorilor care plombează blocurile cu termen de execuție înaintea alegerilor locale, o broșă la butonieră prin care primarul general (mai degrabă particular) Gabriela Firea încearcă cu disperare să obțină un al doilea mandat de edil al Bucureștiului, orașul bîntuit de virusul corupției, al neamurilor proaste care au parcate la ușa blocului limuzine de ultimă generație iar în apartamente linoleum și covoare de iută pe jos asezonate cu carpete din ciclul „Răpirea din Serai“ acoperind pereții coșcoviți – metropola miilor de navetiști din pătura serviciilor publice sau private, de la femeile de serviciu care fac curățenie în instituțiile publice sau private, controlorii RATB și măturătorii străzilor prăfuite la gunoierii și responsabilii cu gonirea șobolanilor care mișună inclusiv în piețele orașului. Toți acești navetiști trag în fiecare dimineață ușa după ei nu înainte de a da de mîncare animalelor care le asigură lor și familiilor lor hrana cea de toate zilele, mai puțin salbele de crenvurști, parizerul vrac și berea la peturi de doi litri care costă cît apa minerală, pe care le cumpără de la dughenele din Capitală, IMM-uri care țipă că sînt îngropate de lanțurile de mall-uri, dar care în realitate se descurcă „fiecare după facultăți“, vorba lui Moromete, aplicînd „metodologia“ contabilității duble testate de 30 de ani sub privirile îngăduitoare contra cost ale agenților de teren ai Fiscului.

Zilele trecute am văzut pentru prima dată de cînd locuiesc în „Bucureștiul care ucide“ mașinile primăriei echipate cu tulumbe cu care angajații ADP spălau trotuarele din cartier cu detergent și soluție dezinfectantă. Spuma făcută de jetul de apă mi-a indus o stare de prospețime a trăirii clipei ca atunci cînd, copil fiind, mă uitam printre ulucile gardului grădinii cum mama uda straturile de ceapă și salată verde.

Am stat un timp să urmăresc cum oamenii, printre care erau și copii pe picioare sau în cărucioare, ocoleau jetul de apă cu detergent și rămîneau apoi cîteva minute într-o atitudine aproape religioasă. O bătrînă și-a făcut cruce și a traversat strada cît de repede o țineau picioarele.

Cele de mai sus par a nu avea cine știe ce însemnătate în contextul în care au fost impuse, prin instituirea stării de urgență, măsuri drastice de protecție împotriva infectării populației cu noul coronavirus. Măsuri pe care autoritățile sînt obligate să le aplice oricît ar fi de costisitoare financiar și ca mod de viețuire și conviețuire cu totul altfel decît pînă în 26 februarie, ziua în care la noi s-a înregistrat primul caz de infectare cu COVID-19.

Vraja livrată de tulumbele cu detergent s-a stins imediat după ce ultimii stropi de apă s-au scurs pe asfalt iar mașina primăriei a pornit în trombă, ridicînd nori de praf în urma ei. „Noi spălăm doar pentru RATB, trotuarele de la stațiile de autobuz și de la casele de bilete“, mi-a răspus unul din cei care manevrau tulumbele la întrebarea mea naivă dacă toate trotuarele orașului vor trece prin dușul ordonat de primărița Firea.

Realitatea pe care o trăim este acum supusă măsurilor stării de urgență decretate la începutul săptămînii de președintele Iohannis. Toate structurile administrative, începînd cu prefecturile, consiliile județene și primăriile trebuie să ia orice măsură care să contribuie la stoparea extinderii infectării populației cu noul coronavirus. Primarul general al Capitalei, Gabriela Firea, a făcut publice în urmă cu două zile un set de măsuri, printre care și următoarea:

„Am sistat activitatea în toate șantierele din București pentru motivul foarte clar că acești lucrători veneau din toate zonele limitrofe ale Capitalei și, la rândul lor, se întâlneau cu români care s-au întors acasă din Italia, din Spania, din zone roșii și atunci exista un risc foarte mare ca inclusiv acești angajați de pe șantiere să aducă în Capitală coronavirusul.“ Măsura anunțată ar fi cu adevărat eficientă dacă ar fi și respectată. După cum spuneam mai sus, picamerele și buldozerele încă mai scurmă asfaltul. Pot fi doar cazuri izolate, dar nu avem dreptul să le ignorăm, pentru că tot izolat a fost și cazul fostului ofițer de poliție care și-a infectat familia împreună cu alte zeci de persoane de la Spitalul MAI Gerota, dintre care și 22 de medici. Unii dintre medicii care nu împărtășesc soarta colegilor lor dorm acum la hoteluri pentru a nu-și pune familiile în pericol.

Cei treizeci de ani care s-au scurs de cînd am scăpat de dictatura comunistă au făcut să iasă la suprafață toate formele contagioase de libertinism cronic, de subzistență de azi pe mîine, de lăcomia de a prinde de picior valorile reale pentru a le pune cătușe, de orgoliu nemăsurat și nebazat pe nimic, de mici dictatori ai vecinătății, de orice natură ar fi aceasta.

În acest noian de inconștiență în fața morții, gîndul că n-ai cum să scapi ne dă, nu de puține ori, frisoane. „Și mîine va fi o zi“ și-a comutat, implacabil, paradigma.