Ceremoniile realității: E vremea judecării lipsei de memorie | România | DW | 18.12.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Opinie

Ceremoniile realității: E vremea judecării lipsei de memorie

Cîți dintre cei 65.000 de pensionari militari au dat ordin să se tragă în zilele lui decembrie ’89? Nu se știe. Numărul și numele celor mai mulți dintre ei se află în fișetele procurorilor încuiate cu șapte lacăte.

Imagini din decembrie 1989

Imagini din decembrie 1989

La începutul anului 1991 a venit la redacția revistei „Cuvântul“, unde eram proaspăt ziarist, o tînără din Sibiu cu un dosar de peste o sută de pagini, care cuprindea nenumărate memorii, acte medicale, mărturii, toate acestea conturînd povestea tatălui ei, ofițer de miliție (nu-i mai rețin numele), care fusese condamnat ca terorist și închis la penitenciarul din Aiud. A fost una din victimele scăpate cu viață, dar care a suferit răni grave în urma desantului pe care militarii din subordinea comandantului garnizoanei Sibiu, locotenent-colonelul Aurel Dragomir, l-au executat în 22 decembrie ’89 împotriva trupelor Ministerului de Interne. Disperată, tînăra încerca, prin intermediul presei, să forțeze conducerea penitenciarului de a-i interna de urgență tatăl într-un spital civil pentru o intervenție chirurgicală complicată. Directorul publicației, Radu G. Țeposu, mi-a pus dosarul în brațe și m-a trimis la Aiud. Pe atunci presa independentă, chiar dacă era la început de drum și avea stîngăciile ei inerente, avea o oarecare influență asupra satrapilor moștenitori ai comunismului. Am amînat plecarea cîteva zile, întrucît trebuia să închei un documentar despre victimele represiunii din decembrie la Arad.

Conducerea penitenciarului mi-a comunicat că deținutul tocmai fusese transportat la un spital din Sibiu. Am ajuns și eu seara tîrziu și am înnoptat la familia celui condamnat ca fiind terorist, urmînd ca a doua zi să merg împreună cu fata și soția acestuia la spital.
Dimineața răsfoiam pentru a nu știu cîta oară dosarul în sufragerie, în timp ce fata și soția îmi explicau că ofițerul de miliție fusese una dintre victimele măcelului ordonat de locotenent-colonelul Dragomir împotriva cadrelor M.I. – zeci de morți și peste o sută de răniți. 

S-a auzit soneria. Femeia a deschis și un milițian a intrat nesigur pe ușă. Nu a făcut decît un pas și a întins o hîrtie. Era certificatul de deces. „Știți, s-a întîmplat azi-noapte la trei și douăzeci“. Atît a spus și a ieșit pe ușă, cu spatele. Bolnavul fusese trimis de la Aiud cu septicemie supraacută, iar medicii de la spitalul din Sibiu nu au mai putut face nimic. Dacă ar fi ajuns cu cîteva zile mai devreme, poate că ar fi scăpat cu zile. Am luat trenul spre București cu sentimentul că în acea porțiune de realitate aveam și eu o vină.

E ciudat cum memoria afectivă te ocupă și preocupă peste ani și ani. Dacă aș fi amînat documentarul despre Arad și aș fi plecat imediat la Aiud? Poate că omul ar fi trăit și azi. Cert este că, timp de cîteva zile, nu am putut scrie documentarul.

Armata nu prea a fost cu noi 

În această săptămînă a patimilor îndurate în decembrie ’89 mass-media se canalizează în special pe autismul Justiției în ceea ce privește găsirea și condamnarea vinovaților pentru crimele pe care organele de represiune le-au comis cu sînge rece pentru ca Iliescu și clica lui să ajungă și să rămînă la putere. Evident că este imperativul atîtor ani, asta în timp ce criminalii din decembrie își serbează pensiile nesimțite (95% din pensiile speciale sînt plătite celor din MApN, MAI, SRI, SIE, SPP și STS). 

În decembrie am strigat din toți rărunchii „Armata e cu noi“. Dar asta după ce Armata făcuse cele mai multe victime. După ce la Sibiu, de pildă, comandantul garnizoanei, locotenent-colonelul Aurel Dragomir, a ordonat subordonaților să-i împuște ca pe iepuri pe milițienii care au sărit gardul în unitatea militară pentru a se adăposti de „teroriștii care trăgeau din toate pozițiile“, aceștia fiind agenți DIA instruiți și plasați pe acoperișuri tocmai de colonelul criminal. Milițienii au fugit de simulatoarele lui Dragomir pentru a fi împușcați de militarii lui Dragomir în curtea unității militare.

Lt.-col. Aurel Dragomir și cpt. Francisc Tobă, fost deputat FSN-PDSR iar acum deputat al partidului extremist AUR, însoțiți de militari înarmați, au ridicat din secțiile spitalelor, începînd cu 23 decembrie 1989, mai multe persoane rănite prin împușcare, pe care le-au transportat la unitatea militară condusă de colonelul Dragomir, în ciuda împotrivirii cadrelor medicale.

Un alt episod neelucidat pînă astăzi privește moartea generalilor din Ministerul de Interne  Nuță și Mihalea într-un elicopter doborât de o rachetă a armatei. Misterele revoltelor de la Timișoara, în care armata a înăbușit în sînge manifestanții, erau cunoscute de cei doi generali comuniști, care au participat la ștergerea urmelor și trebuiau să dispară.

Șefii parchetelor militare, între care Dan Voinea și Ilie Botoș, au îngropat dosarele a zeci de ofițeri ai Armatei. Alte urmăriri penale nici măcar nu au fost începute. Răfuielile dintre ofițerii Armatei și cei ai Miliției au fost una dintre cauzele care au dus la uciderea a 1.200 de oameni, cei mai mulți dintre ei manifestanți, iar dintre manifestanți cei mai mulți tineri. 

Românii au în continuare cea mai mare încredere în Armată. Sigur că în trei decenii instituția apărării naționale a trecut prin reforme substanțiale, în situația în care cei mai mulți dintre ofițerii și generalii de acum treizeci de ani au fost trecuți în rezervă și sînt beneficiari ai pensiilor speciale. Cîți dintre cei 65.000 de pensionari militari au dat ordin să se tragă în zilele lui decembrie ’89? Nu se știe. Numărul și numele celor mai mulți dintre ei se află în fișetele procurorilor încuiate cu șapte lacăte. Cei care au cea mai mare încredere în Armată îi pun oare la socoteală și pe criminalii de la Timișoara, București, Sibiu, Arad, Tîrgu-Mureș, Iași, Cluj? Nu cred, dar nici nu le pasă, nu fac apel la memorie și nici la discernămînt. 

Vă mai recomandăm