Ceremoniile realității: Când până și impostura e plagiată | România | DW | 04.06.2021
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Opinie

Ceremoniile realității: Când până și impostura e plagiată

În România, nu doar literatura, ci cultura în general sunt guvernate în mare măsură de impostură, de trafic de influență, de o răsturnare a valorilor pe care un public neinstruit le girează.

În urmă cu o săptămână, stăpânul Antenelor Dan Voiculescu și-a lansat la biblioteca Academiei Române cartea „Tratatul Umanismului Pragmatic“, publicată de cel mai înalt for academic. Nu știm dacă volumul are vreo valoare, dar cuvântul tratat este cu siguranță un abuz în economia titlului. Până la a scrie tratate, marile personalități parcurg biblioteci și își dedică ani din viață pentru a duce la bun sfârșit un astfel de proiect. Evenimentul a stârnit pe bună dreptate un scandal aproape unanim în mass-media. Desigur, mai puțin la Antena 3 și la celelalte produse de serie din trustul Intact al lui Voiculescu, care, vezi doamne, este acum în proprietatea celor două fiice ale gestionarului „Crescent“, cu numele de cod „Felix“, condamnat în 2014 la 10 ani de închisoare pentru o fraudă de 60 de milioane de euro în dosarul ICA. După executarea unei treimi din pedeapsă, fostul informator al Securității a fost eliberat.

De bună seamă că multe edituri i-ar fi publicat cartea lui Voiculescu, mizând pe faptul că ar fi o bună afacere. Dar nu, supervizorul de facto al dejecțiilor de la Antena 3 a ținut să-și lege numele de Academia Română, alături de Eugen Simion, de Nicolae Manolescu și de mulți dispăruți dintre noi: Victor Babeș, Lucian Blaga, Constantin Brâncuși (membru postmortem), regele Carol I, regele Mihai, Eminescu, Solomon Marcus ori Liviu Ciulei. Este adevărat că în Academia Română sunt și o serie de neaveniți, unii dintre aceștia trimiși în misiune de Partidul Comunist.

Pe lângă faptul că Voiculescu a avut nerușinarea să deschidă porțile editurii Academiei, un fapt cel puțin la fel de revoltător este și acela că referatele au fost semnate de acad. Mugur Isărescu și de prof. Gheorghe Zaman, membru corespondent. Probabil că în curând vom putea citi aceste referate, cuvânt cu cuvânt, nefiind informații clasificate.

Pentru că l-am pomenit mai sus pe Nicolae Manolescu, se cuvine să ne aducem aminte că longevivul președinte al Uniunii Scriitorilor i-a prezentat în urmă cu aproape douăzeci de ani o carte anostă de poezii fostei primărițe a Capitalei Gabriela Vrânceanu-Firea. Abordat la vremea respectivă de ziariști, criticul literar a răspuns senin: „Într-adevăr, i-am prezentat o carte pe la Muzeul Literaturii, dar nu-mi mai aduc aminte, am uitat tot.“ Și cu asta, basta.

Revenind la „Tratatul“ lui Voiculescu, președintele Academiei Române Ioan-Aurel Pop s-a spălat pe mâini, declarând că nu au știut de publicarea cărții nici el și nici altcineva din conducere. Acordul, însoțit de cele două referate, ar fi venit din partea Secției de Științe Economice, Juridice și Sociologice. Chiar așa? Dacă ar fi fost vorba de un autor onorabil și valoros, decizia unei secții a Academiei Române de publicare a unei lucrări nu trebuia avizată de președinte, vicepreședinți sau de o structură de conducere. Dar când fostul pușcăriaș și informator Voiculescu vine în brațe cu un volum pentru a fi publicat, nu am nici o îndoială că a aflat toată Academia. Era vorba de un act revoltător pentru academicieni, așa că nu putea să nu știe și președintele Ioan-Aurel Pop.

Filosoful Mihai Șora a scris pe pagina sa de Facebook, ca de fiecare dată când lucrurile o iau de tot razna în societatea românească:

„Aflu că Editura Academiei Române îl publică pe Dan Voiculescu, turnătorul cu ifose de intelectual ale cărui fapte de corupție (pentru care a fost condamnat penal) și poluări din spațiul mediatic, prin mercenarii angajați la trustul său, sunt îndeajuns de cunoscute oricărui om onest, cu mintea clară, pentru a nu putea fi nici minimizate, nici trecute cu vederea.“

Voiculescu l-a amenințat pe Mihai Șora că îl va da în judecată dacă nu șterge postarea de pe pagina sa de Facebook. Astfel de amenințări numai unul ca „Felix“ le-ar putea face. Este evident că filosoful de 104 ani nu se va dezice de propriile cuvinte, cum nu a făcut-o nici în alte rânduri. Înțelepciunea nu pierde, totuși, în fața imposturii.

Coruperea publicului cu tone de maculatură

Scriitorii români care trăiesc din scris pot fi numărați pe degete. Asta nu înseamnă că nu avem autori de valoare, cu opere reprezentative, multe dintre ele publicate și de edituri de prestigiu din străinătate, dar care își câștigă traiul de zi cu zi la un loc de muncă. În România, nu doar literatura, ci cultura în general sunt guvernate în mare măsură de impostură, de trafic de influență, de o răsturnare a valorilor pe care un public neinstruit le girează. Asistăm la o corupere a publicului de către mii de autori apăruți peste noapte care le livrează tone de maculatură. Mulți cititori, printre care, din păcate, și elevi, caută în librării acele cărți care au dialoguri, cât mai multe dialoguri. Dialogul se vinde, este un indicator al facilității lecturii.

Nu doar în anii „obsedantului deceniu“, continuând apoi până în ’89, regimul comunist a pregătit și s-a folosit de mercenari, de culturnici, în mod special de cei din literatură pentru a zugrăvi în culorile curcubeului cenușiul cotidian. Impostura și traficul de influență în cultură caracterizează și ultimele decenii. Se cuvine să facem o distincție între cele două perioade: în timp ce regimul totalitar îi răsplătea regește pe scriitorii ascultători, cu urechile pâlnie la directivele partidului, tranziția subvenționează, cu zgârcenie, doar prin anumite instituții publice, bănci sau societăți private astfel de producții. Fără doar și poate că aici intrăm în zona clientelismului și a nepotismului politic sau civil.

În situația aceasta, cum se face că avem atâția scriitori veleitari pe cap de locuitor? Tiraje confidențiale de o sută-două de pagini se prăfuiesc în librării. Un exemplu în acest sens sunt și cărțile „scrise“ în închisori de pușcăriași cu nume sonore pentru a-și diminua perioada de detenție, conform unei legi care a funcționat până nu de mult. La ieșirea din închisoare, Gigi Becali, condamnat în dosarul transferurilor ilegale, declara senin:

„Noi am speculat legea și ne-am creat un mic avantaj. Cred și eu că nimeni nu poate scrie 10 cărți de unul singur. Dacă legea permite să fii ajutat de îndrumător, de ce să nu profiți ca să scapi de pedeapsă mai repede? Eu pot să fac o carte cu un profesor universitar. El o scrie, iar eu, fără să scriu, sunt coautor. Astfel, legea îmi scade 30 de zile din pedeapsă.“

Profităm de orice portiță prin care ne putem strecura. De ce nu am profita și de coruperea cuvântului scris?