Ceremoniile realităţii: Revoluţionari fără revoluţie | România | DW | 20.12.2019
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Ceremoniile realităţii: Revoluţionari fără revoluţie

După împușcarea soţilor Ceaușescu în urma unui proces scris la București și recitat la Tîrgoviște, majoritatea membrilor CPEx al PCR au fost judecați și condamnați în primele luni ale anului 1990 pentru genocid.

Timișoara a comemorat la începutul acestei săptămâni treizeci de ani de la primele revolte populare din România împotriva comunismului și a cuplului Ceaușescu. De pe scena Operei Naționale a orașului martir, președintele Klaus Iohannis s-a adresat celor prezenți: „Un adânc sentiment de ruşine profundă mă copleşeşte. La 30 de ani de la Revoluţie, cu câteva excepţii, călăii acelor zile se plimbă încă liberi. Cea mai mare dezonoare pentru istoria României post-comuniste e că încă nu am aflat adevărul despre crimele odioase de la Revoluţie. Aceste orori nu pot rămâne în continuare nepedepsite. Tiranii nu trebuie să scape. Adevărul cu privire la acele zile care au schimbat cursul istoriei trebuie elucidat".

Pentru a scăpa de „sentimentul de rușine profundă", președintele are o seamă de pîrghii la dispoziție. Trebuie doar să nu-și uite promisiunile publice, așa cum s-a întîmplat în primul său cincinal prezidențial, după ce la începutul mandatului se angajase să scape România de monitorizarea Comisiei Europene și de rapoartele MCV până în 2016. Avansez cîteva inițiative pe care președintele le-ar putea adopta și pune în practică: să inițieze acele acte legislative, prin guvernul pe care îl susține, pentru a se ajunge, chiar și „pas cu pas", la aflarea tuturor criminalilor regimului comunist; să numească procurori-șefi competenți și determinați să scoată la lumină dosarele prăfuite ale revoluției; să desecretizeze informațiile pe care le dețin Ministerul de Interne, Ministerul Apărării și Ministerul Justiției; să înființeze un organism similar Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, înființată în 2006 de fostul președinte Traian Băsescu și condusă de Vladimir Tismăneanu, care de data aceasta să elaboreze un raport „pe viu“ despre revoltele și criminalii din decembrie ’89, ținînd cont de faptul că cei care au dat ordin să se tragă în manifestanți și, în unele cazuri, au apăsat chiar ei pe trăgaci, nu sînt pierduți în negura timpului, ci trăiesc printre noi, cei mai mulți ajunși la vîrsta pensiilor speciale. Consilierii de la Cotroceni ar trebui să aibă în fișa postului sarcina de a prezenta președintelui proiecte pe care șeful statului să le pună în practică, în felul acesta putînd să contribuie, alături de organele de anchetă, la condamnarea criminalilor din rîndurile Armatei, Securității și Miliției.

Este strigător la cer că doar cîțiva criminali, cap de listă fiind Ion Iliescu, au fost trimiși în judecată, în timp ce o serie de comandanți militari care au ordonat să se tragă în manifestanți, șefi din M.A.I. care au făcut arestări, șefi ai Securității care, așa cum au dovedit încă de la începutul anilor '90 numeroase investigații ale presei necomuniste, nu s-au retras spășiți în cazărmi, ci, dimpotrivă, au fost actorii principali ai diversiunii că „teroriștii“ i-au apărat pe Nicolae și Elena Ceaușescu și după 22 decembrie, pînă în ziua Crăciunului, cînd au foat executați, sînt liberi și consumatori de pensii speciale. Este revoltător că unii medici, slujitori ai jurămîntului lui Hippocrate, au ascuns operațiunea ofițerilor de securitate din noaptea de 18 spre 19 decembrie, cînd au extras 43 de cadavre de la morga Spitalului Județean din Timișoara, care au fost transportate într-o mașină frigorifică la București și incinerate la crematoriul „Cenușa“.

Un proces-verbal pentru Klaus Iohannis

După 30 de ani,  procesul criminalilor din decembrie 1989 s-a oprit la trimiterea în judecată a lotului Iliescu, un grup restrîns de comuniști de mîna a doua, care nu ar fi putut prelua puterea fără sprijinul celor pe care i-am indicat mai sus. Organele de anchetă nu trebuie decît să le caute numele în dosarele clasate cu N.U.P., să audieze din nou martorii care au mai fost audiați, dar și pe alții, care nu au depus mărturie la vremea respectivă, să ancheteze procurorii militari și civili care au ascuns, contra unor oferte ale puterii politice, informații esențiale pentru finalizarea rechizitoriilor, să găsească probe în dosarele în care anchetatorii au scris, fără să le tremure mîna, „lipsă de probe“, să analizeze veridicitatea informațiilor din numeroasele anchete ale presei necomuniste. Într-un cuvînt, să-și facă datoria.

În felul acesta, președintele Klaus Iohannis s-ar putea spăla de „sentimentul de rușine profundă“ care l-a copleșit la începutul săptămînii pe scena Operei Române din Timișoara. Dar să lăsăm rușinea prezidențială  pe seama unei antologii a lacrimilor președinților (nu e așa că nu ați uitat plînsul lui Băsescu la căpătîiul lui „dragă Stolo“?) și să recitim în spirit critic următoarea alegație a lui Iohannis: „Cea mai mare dezonoare pentru istoria României post-comuniste e că încă nu am aflat adevărul despre crimele odioase de la Revoluţie. Aceste orori nu pot rămâne în continuare nepedepsite." De două ori fals. O dată, pentru că adevărul îl știm, doar că pînă acum nu a încăput pe mîna procurorilor și judecătorilor, sau i s-a dat N.U.P. A doua oară, pentru că „revoluție" e patentul tocmai al celui care este judecat pentru crime împotriva umanității. Oare cum se împacă „revoluția" cu mașinăria morții pusă la cale cu sînge rece de către asasinii știuți și de cei care încă nu au fost identificați?

Lotul CPEx: procesul revoluției la pachet cu procesul comunismului

După împușcarea lui Nicolae și a Elenei Ceaușescu în urma unui proces scris la București și recitat la Tîrgoviște, majoritatea membrilor CPEx al PCR au fost judecați și condamnați în primele luni ale anului 1990 de un tribunal militar pentru infracțiunea de genocid, încadrarea juridică fiind ulterior schimbată în crime împotriva umanității. Dintre ei, Tudor Postelnicu, Emil Bobu și Manea Mănescu au fost condamnați pe viață, dar în urma recursurilor sau „din motive de sănătate“ cei trei au făcut doar cîțiva ani de închisoare. Cel de-al patrulea satrap comunist din lotul restrîns al CPEx, Ion Dincă, a primit o pedeapsă mai mică. Procesul a durat doar o lună, pentru că românii cereau ca foștii călăi comuniști să fie pedepsiți imediat, a spus într-un interviu președintele completului de judecată Cornel Bădoiu, acum general în rezervă cu trei stele, 74 de ani, pensie specială, avocat practicant. „Pentru că a avut demnitate, Ion Dincă a primit o pedeapsă mai mică. Și colegii mei din complet au fost impresionați de sinceritatea și demnitatea sa, raportat la ceilalți trei", a spus în același interviu generalul în rezervă Cornel Bădoiu.

Cinismul bătrînilor este de multe ori mai opulent decît al celorlalte categorii de vîrstă. Port-drapelul acestei excrescențe a neomenescului este de departe Ion Iliescu. Înaintea predării mandatului în 2004, și-a înființat un institut care să-i spele crimele. L-a botezat Institutul Revoluției Române din Decembrie 1989 și a numit o conducere formată din o serie de revoluționari oportuniști. Putea să-i spună și universitate, rezultatul ar fi fost același: editarea unor cărți cu autograf iliescian care să pună pe seama teroriștilor crimele din decembrie ’89 ale Armatei, Securității și Miliției. Iliescu a purtat astfel, timp de treizeci de ani, legitimația de președinte din rîndul poporului pentru popor.

În spiritul celor scrise, socot că denumirea de „Procesul Revoluției“ trebuie să poarte ghilimele. Ca o haină lucioasă, purtată de un manechin în vitrina unui magazin care vinde la suprapreț fake-uri procesate în țări de mîna a treia.