Calitatea vieții din statistici

Unul din opt români (aproximtiv 250.000 de persoane adulte) trăiește din venitul minim garantat de stat, sub forma unei indemnizații lunare. Problematica asistaților social este abordată în mod diferit, uneori chiar contradictoriu, de către politicieni, sociologi, politologi, ziariști și de societate în general. Unii susțin că statul plătește prea mulți bani pentru asistații social, pe cînd alții consideră că această categorie socială este lăsată de izbeliște. Din orice unghi am privi această problemă, un lucru e cert: asistații social sînt la cheremul primarilor, ei au pîinea și cuțitul în mînă, de ei depinde acordarea sumelor cuprinse între 150 și 300 de lei lunar, ce reprezintă venitul minim garantat de stat pentru o persoană, sau, dimpotrivă, tăierea acestor ajutoare pe motiv că unii beneficiari nu ar mai îndeplini condițiile impuse de lege. Clasa asistaților social este guvernată de o lege din 2001, care ulterior a fost modificată de 29 de ori, după cum un guvern sau altul a avut interesul să obțină de la această masă de manevră o disciplină electorală maximă în fața buletinului de vot. Așa încît asistații captivi nu numai că-și votează primarul în funcție pentru un nou mandat, dar sînt și agenții electorali ai acestuia și ai partidului pe care îl slujește.

Modificările succesive aduse legii stipulează că o persoană care trăiește din ajutor social are dreptul să refuze o singură dată un loc de muncă, altfel pierde indemnizația respectivă. Însă legea e la cheremul primarilor. De aceea întîlnim numeroase situații în care, după o lună de la pierderea indemnizației, persoana asistată social intră din nou în sistemul de plată. Sînt chiar și cazuri în care unele persoane nu au muncit niciodată, trăind din ajutorul social și din bursele copiilor.

Din cele aproape 6,5 milioane de persoane care sînt incluse în serviciile de asistență socială, principalii beneficiari sînt copiii, care primesc alocație de la stat pînă la majorat. Peste 1,5 milioane din totalul asistaților social (aprox. 24%) sînt persoane cu dizabilități și persoane care îi îngrijesc, așa-numiții „însoțitoriˮ ai acestora. E greu de crezut că aproape unu din zece români suferă de un handicap, așa cum arată stisticile, situație în care statul trebuie să le asigure traiul zilnic. Despre complicitatea, în multe cazuri contra cost, dintre medicul sau comisia medicală de evaluare a persoanei cu handicap și beneficiarul ajutorului social se știe. Au fost cazuri prezentate de presă în care s-au devoalat astfel de practici, dar articolele sau emisiunile de televiziune nu au avut nici un efect. Nu știm, așadar, cîți dintre beneficiarii ajutorului social garantat de stat pentru persoanele cu handicap sînt, de fapt, apți de muncă. Statul nu a realizat niciodată o anchetă serioasă în acest sens. Mulți dintre asistații social refuză nu doar orice loc de muncă disponibil, dar și să urmeze cursuri de reconversie profesională, organizate de agențiile județene pentru ocuparea forței de muncă. Asta, în situația în care exodul românilor în străinătate a lăsat o piață a muncii deficitară și dezordonată. Au plecat, de la medici, ingineri, profesori, informaticieni la mecanici, constructori, zugravi, electricieni, bucătari, ospătari, măcelari – și lista poate continua.

Victor Ponta a fost primul care a proclamat, în 2012, că guvernul său va crea un milion de locuri de muncă. De atunci, această fumigenă a fost asumată de toate guvernele pesediste. În special, din cauza alocării unor sume bugetare simbolice pentru investiții, nu numai că milionul de locuri de muncă a rămas o lozincă, ci anual aproximativ 200.000 de români au părăsit România (o piață a muncii pustiită de politicile analfabete și corupte ale guvernelor PSD) pentru a-și găsi un loc de muncă în străinătate.

Guvernanții declară că, datorită politicilor de absorbție socială, numărul asistaților social nu a crescut în ultimii ani. Declarația e falsă prin omisiune: o anchetă socială ar dovedi că, între românii plecați să muncească în străinătate, se identifică un număr apreciabil de trăitori și de viitori trăitori din prăpăditele de ajutoare sociale. Crede cineva că oamenii aceștia se vor mai întoarce acasă pentru a trăi de azi pe mîine o viață pe credit? Primii care nu cred acest lucru sînt chiar guvernanții. Și nu numai că nu cred, dar nici nu vor să se trezească pe cap cu cîteva sute de mii de români care ar aduce cu ei, măcar parțial, valorile și regulile Occidentului – acolo unde sărăcia nu se măsoară în „asistență socială", ci în „protecție socială."

Mentalitatea de asistat social a fost exploatată cu cinism de către politicieni de-a lungul celor trei decenii de după comunism, dar nu pînă la ultimele limite. Se poate și mai mult. Și, din păcate, realitatea ne arată că de multe ori și în multe situații imobilismul masei face casă bună cu ciocoismul gulerelor albe.