Ceremoniile realităţii: Arheologia votului postdecembrist | România | DW | 22.11.2019
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Ceremoniile realităţii: Arheologia votului postdecembrist

Aceasta e România de azi: 13% dintre români ar alege să nu meargă la vot dacă ar primi, la schimb, 1.000 de lei.

Sondajul-experiment a fost realizat de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie (IRES), pornind de la o provocare a jurnalistului Cristian Tudor Popescu, lansată la postul de televiziune Digi24: Ce ar fi ca statul să le permită oamenilor să aleagă între o sumă de bani și vot? Presupunem că și calea inversă, adică românii să primească o sumă de bani cu condiția de a merge la vot, ar întruni cel puțin același procent. Cu atît mai mult, cu cît pomenile electorale constînd în pungi cu ulei, zahăr, făină, pui congelați, găleți din plastic, ceasuri, jachete, veste, șepci, căciuli, umbrele, brichete, chibrituri și în atîtea alte bunătăți umilitoare pentru bătrînii și săracii satelor, dar și pentru locuitorii mahalalelor, ai orașelor și orășelelor stăpînite de molima sărăciei, au fost interzise printr-o lege adoptată acum trei ani.

Pomenile electorale pe care le-am enumerat aici, și încă nu sînt toate, se regăsesc în textul legii. Românii, desigur, doar o parte din ei, au fost obișnuiți să voteze în schimbul a ceva. Iar dacă acest ceva le-a fost interzis, mulți stau acasă, răspunzîndu-și singuri (la gura sobei, când alegerile prezidențiale și parlamentare au loc iarna, sau uitându-se lung la tarlaua pârjolită de secetă sau la casa care stă să cadă pe ei, când se desfășoară alegerile locale de primăvară) la întrebarea, pentru ei elementară: „Adică cum să votez degeaba?" Așa se explică și participarea la vot tot mai scăzută de la un ciclu electoral la altul, începând cu 20 mai 1990.

Captivi fără speranță ai „României profunde"

Acest 13% reprezentînd votul românilor contra unor foloase materiale sau a altor favoruri a prins rădăcini adînci încă de la primele alegeri postcomuniste. Atunci procentul a fost considerabil mai mare, întrucît pomenile electorale ale lui Iliescu - FSN au constat în subvenționarea marilor fabrici și uzine, a mineritului din Valea Jiului și nu numai, toate aflate în moarte clinică. Asta a însemnat menținerea a milioane de locuri de muncă ce au adus pagube uriașe bugetului de stat.

Acel binecunoscut „nu ne vindem țara“ a însemnat descurajarea oricăror investiții străine, care ar fi disciplinat desigur economia inclusiv prin reducerea locurilor de muncă. Prin menținerea industriei energofage, prin atragerea nostalgicilor, în special a pensionarilor, pe tărîmul unui „comunism cu față umană", de tip Gorbaciov, prin afișarea unei false cumsecădenii de om între oameni, în 20 mai 1990 Iliescu a reușit să scoată la vot peste 86% dintre alegători, fiind ales președinte cu 85% din voturile acestora. A cîștigat din primul tur scaunul de la Cotroceni, fiind votat de 12,2 milioane de români, din totalul de 14,3 milioane care au umplut secțiile de votare.

Doi ani mai târziu, Iliescu a fost ales președinte „doar“ de 7,3 milioane de votanți feseniști, reprezentînd 61,4% dintre alegători. Emil Constantinescu a pierdut cu 38,6% (4,6 milioane de voturi). Prezența la vot în turul al doilea a fost de 12 milioane de alegători (73,2%), adică cu peste 12 procente mai mică decât în urmă cu doi ani, în „duminica orbului“.

Moștenirea lui Coposu irosită pe apa sîmbetei

În 1996, în bună parte datorită moștenirii pe care a lăsat-o Corneliu Coposu românilor care și-au păstrat discernămîntul, Emil Constantinescu a cîștigat președinția în fața lui Ion Iliescu, fiind votat în turul al doilea de 7 milioane de alegători (54,4%). Președintele PDSR, fost FSN, a pierdut aproape un milion și jumătate de votanți față de alegerile precedente, la o prezență la vot cu un milion mai mare decît cea din 1992.

Ce s-a întîmplat oare în cei patru ani de domnie a lui Iliescu, Văcăroiu și a „patrulaterului roșu“ format din PDSR (actualul PSD), PRM, PUNR și PSM de s-a ajuns la acea răsturnare de situație? Răspunsul ține de mobilizarea unei părți a românilor care și-au exprimat atunci pentru prima dată într-un număr considerabil nevoia de schimbare, anume a acelora care fie nu votaseră la scrutinurile anterioare, fie votaseră cu mîna stîngă. Sub mandatul lui Constantinescu și al alianței dintre CDR și PD, programul de guvernare a eșuat în cea mai mare parte. Cei „cincisprezece mii de specialiști“ promiși în campania electorală au dispărut ca fumul, investitorii străini tot nu au îndrăznit să calce pe pămînt românesc, privatizările marilor întreprinderi și restructurarea aparatului de stat au rămas în stadiul de proiect. Ultima mineriadă, cea din ianuarie 1999, care a semănat cu un război civil, a fost pe punctul de a ocupa Bucureștiul. Puterea ocultă, anume securiștii trecuți în rezervă (Constantinescu declara la finalul mandatului că a eliminat din structurile de conducere ale fostei Securități 38 de genarali), au încercat, prin armata de mineri a lui Cozma, să  destabilizeze guvernul Radu Vasile, care totuși mai îndreptase cîteva dintre erorile făcute de prim-ministrul Victor Ciorbea, cel care nu a reușit niciodată să-și depășească poziția de primar al Capitalei. Încercarea de lovitură de stat a Securității trecute pe linie moartă avea scopul bine definit să cumpere cu bani gheață, cu servicii de mentenanță și mai ales cu informații secrete hălci întregi ale puterii politice. Dacă nu a reușit prin forță, a reușit prin infiltrarea agenților acoperiți în toate sectoarele, inclusiv în mass-media, să controleze puterea politică. Datorită abilității lui Radu Vasile, mai exact a înțelegerii primului ministru cu păpușarii din spatele lui Miron Cozma, mineriada s-a încheiat cu ceea ce s-a numit „pacea de la Cozia".

Aproape de încheierea mandatului, în iulie 2000, președintele Emil Constantinescu a declarat că „a fost învins de sistem“ și, în consecință, nu va mai candida pentru un al doilea mandat. A mai spus atunci președintele: „Cer iertare tuturor celor care au sperat că vor trăi mai bine, dar suferințele lor au continuat". Altfel spus, n-a prea putut face mare lucru pentru cei năpăstuiți de sărăcie în cei patru ani petrecuți la Cotroceni. Și a încheiat, în maniera în care l-a invitat pe călugărul Vasile cel din vis să participe la dezbaterea cu Iliescu în turul doi al prezidențialelor: „Dumnezeu să ocrotească România!“ N-a ocrotit-o.

Atunci a început și declinul partidului lui Corneliu Coposu, PNȚCD. Securitatea, sistemul ocult, a reușit să-l scoată de pe scena politică. A fost înfiltrat de la început cu securiști, care, în timp, au făcut pui și, mînă de la mînă, l-au pus pe butuci. Astăzi, partidul lui Coposu și Maniu, o mînă de nostalgici țărăniști și de securiști de rang inferior e ținut captiv în dosarul unui aventurier politic, Aurelian Pavelescu, cel care la alegerile europarlamentare din primăvară a făcut alianță cu PSD. Corneliu Coposu s-ar întoarce în mormînt. Sau s-ar îngropa și mai în adînc.

Am insistat asupra mandatului lui Emil Constantinescu pentru că a fost, cred, singura perioadă în care am crezut că vom asista și vom participa la o schimbare radicală, la o deschidere fără întoarcere către lumea occidentală. În al doilea rînd, am convingerea că a fost singurul președinte care nu a semnat un memorandum cu serviciile secrete oculte, drept pentru care a și declarat că a fost învins de sistem.

Extremismul lui C.V. Tudor la braț cu puterea ocultă

La alegerile prezidențiale din 2000 am trăit rușinea națională de a alege între Corneliu Vadim Tudor și Ion Iliescu. Speriat, electoratul de dreapta a fost nevoit să-l voteze în turul doi pe Iliescu. Știți ce procent a obținut C.V. Tudor la prezidențialele din 1996, adică în urmă cu patru ani? Doar 4,72%. În 2000, în finală cu Ion Iliescu, a pierdut în fața acestuia, dar a fost votat de 33,1% din electorat.

Ce s-a întîmplat în cei patru ani? Nu văd decît un răspuns: puterea ocultă a început să devină adevăratul alegător: al Președintelui României, al Parlamentului, al primarilor. Nici un președinte nu s-a mai declarat învins de sistem, deși sistemul și-a arătat în continuare colții.

Punct și de la capăt

În primul mandat, cel din perioada 2004-2009, Traian Băsescu a avut abilitatea politică de a numi șefii serviciilor secrete din ograda PSD. Aceștia stăpâneau frontul informațiilor, chiar dacă în spatele lor se forma o nouă clasă a proprietarilor de dosare secrete. Desigur că bătăliile pentru cine să dețină monopolul puterii oculte s-au desfășurat tot timpul. Spre sfîrșitul celui de-al doilea mandat al lui Traian Băsescu, „președintele jucător“ a fost lăsat din brațe de batalionul lui Coldea. A acuzat sistemul, „statul paralel“, dar nu s-a declarat învins, așa cum o făcuse Emil Constantinescu. Din orgoliu? Nu, doar pentru a rămâne în cărți, susținut de data aceasta de lupii tineri, care au crescut sub privirile lui.

Un licăr de speranță spre normalitate

În fine, la alegerile prezidențiale din 2014, după ce în primul tur de scrutin Victor Ponta a avut un milion de voturi în fața lui Klaus Iohannis, actualul președinte a reușit să cîștige în fața „micului Titulescu“ cu un avans de un milion de alegători. Știm prea bine scandalul uriaș iscat din cauza împiedicării românilor din diaspora să voteze. Revolta acestora s-a rostogolit în țară ca bulgărele de zăpadă, ducînd la o prezență la vot cu două milioane mai mare decît în turul întîi. Iohannis a cîștigat în urmă cu patru ani președinția cu peste 6 milioane de voturi, la o prezență de 11,7 milioane de alegători (64,1%).

În primul tur al alegerilor prezidențiale din 10 noiembrie, prezența la vot a fost de doar 47%, cea mai mică din istoria postdecembristă. Analiștii estimează că pe 24 noiembrie candidații Iohannis și Dăncilă nu vor reuși să aducă la urne un număr semnificativ mai mare de votanți decît în primul tur. Chiar în lipsa mult discutatei dezbateri televizate dintre cei doi, cred că electoratul, mai radicalizat decît oricînd, e motivat să voteze între stînga și dreapta, între pro Moscova și pro Europa, între corupție și anticorupție. În fine, între autismul social și activismul civic.

În fața perspectivei unei Românii care are atîta nevoie de normalitate, foștii ofițeri DIE școliți în Occident în timpul comunismului și veteranii Securității și-au negociat deja sferele de influență cu recruții noilor servicii. Au ajuns oare la o înțelegere „democrată“ pe frontul informațiilor oculte cîntărite în aur? Vom afla duminică, după închiderea urnelor.