Cel mai sumbru episod al alianței Antonescu-Hitler: masacrul evreilor din Odessa | Societate şi cultură | DW | 20.05.2021
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

Istorie

Cel mai sumbru episod al alianței Antonescu-Hitler: masacrul evreilor din Odessa

Interviu cu istoricul Martin Kitchen. Cât de importantă a fost România pentru Germania în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Martin Kitchen, 85 de ani, descrie într-un interviu pentru DW cât de păguboasă a fost pentru România alianța cu Germania lui Hitler, încă de la începutul ei. Istoricul britanic, care a scris mai mult de 20 de cărți despre istoria politică, economică și militară a Germaniei, vorbește în interviu despre miturile politice care mai supraveițuiesc si astăzi în Germania, despre credibilitatea documentelor care provin de la polițiile politice ale dictaturilor, indiferent dacă este vorba despre Gestapo, Stasi sau Securitate.

Potrivit lui Martin Kitchen, care a predat istoria la Cambridge, iar acum este profesor emerit la Simon Fraser University în Canada, după reunificare, Germania a fost nevoită să fie foarte atentă în relațiile internaționale iar „trasarea propriilor sfere de influență ar fi fost o greșeală dezastruoasă”. Recent, a apărut în limba română, la Editura Humanitas, una dintre cele mai importante lucrări ale istoricului, O istorie a Germaniei moderne de la 1800 până în prezent. 

Sabina FatiCredeți că există o linie roșie în istoria Germaniei, care să scoată la iveală o formă de continuitate?

Martin Kitchen: Faptul că a existat ceva unic și distinctiv în dezvoltarea istorică a Germaniei părea, la prima vedere, o explicație plauzibilă a motivului pentru care țara „scriitorilor și gânditorilor” (Dichter und Denker), țara lui Goethe și a lui Kant, ar fi putut duce la dictatura cruntă a celui de-al Treilea Reich. Au fost diferențe majore în structura socială a Germaniei, în mentalitățile și cultura ei, față de alte state europene? A susținut Germania cele mai înalte idealuri ale culturii, așa cum spunea odată Thomas Mann, în vreme ce restul a reprezentat noțiunea de banalitate a civilizației? A călătorit Germania de-a lungul unei unice căi (Sonderweg) de la Luther la Hitler? Abia în anii 1980, teza Sonderweg a fost atacată serios de către istorici, care au subliniat că dezvoltarea societății în Germania a fost fundamental similară cu cea din alte state europene, pornind de la transformarea unei societăți agrare într-una capitalist-industrială. Acest argument a fost întărit de dezvoltarea unei societăți democratice admirabile în Germania de Vest din 1945, care a arătat că există și o lungă tradiție a democrației în istoria Germaniei, fără de care un astfel de stat nu ar fi putut fi posibil.

Sabina Fati: Când și de ce a luat-o Germania pe un drum greșit pe parcursul istoriei ei?

Martin Kitchen: În istorie, căutarea punctelor de inflexiune nu este un exercițiu care să ne ajute prea mult. Punctele critice pot apărea, dar fără să se producă nicio cotitură reală, cum e cazul tulburărilor din Germania anului 1848. Inflexiunile pot fi corectate. Sunt situații în care deciziile greșite au dus la consecințe nefericite. Limitarea reformelor liberale după 1815 și zdrobirea eforturilor liberale în 1848 sunt astfel de exemple. Umilirea Franței de catre Bismark, în 1871, a avut consecințe fatale. Faptul că Imperiul German a fost dominat de o Prusie militarizată și ultraconservatoare a fost o gravă greșeală structurală. Izolarea Rusiei în vremea lui Bismarck și garanția necondiționată acordată de Germania Austro-Ungariei au făcut ca Germania să devină principala cauză a izbucnirii Primului Război Mondial, în ciuda recentelor eforturi care susțin că nu acesta a fost cazul. În plus, nimic din toate acestea nu a făcut Germania Nazistă inevitabilă. Nu forțele copleșitoare ale unei dezvotări istorice, de neoprit, l-au adus pe Hitler la putere, ci o clică mică, dar influentă.

Sabina Fati: Există încă multe mituri care continuă să fie folosite în istoria modernă a Germaniei. Care vi se par cele mai periculoase?

Martin Kitchen: Miturile sunt, prin definiție, deosebite de fapte și, prin urmare, trebuie expuse. În Germania de după război au existat mai multe astfel de născociri care au fost destul de atractive. Unul din mituri pornea de la faptul că istoria Germaniei a început din nou de la zero, în 1945, cu Stunde Null (ora zero, este o sintagmă referitoare la 8 mai 1945, la miezul nopții, când a fost marcat sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și începutul unei noi perioade a Germaniei ne-naziste- n. red). A urmat o altă fabulă, a „Minunii economice”. Acest lucru a dat o expresie mitică realizărilor remarcabile ale Germaniei de Vest, începând din nou după distrugerea devastatoare din timpul războiului, redobândindu-și astfel poziția de putere industrială de frunte în Europa. Un alt mit - „Miracolul de la Berna” - a dat Germaniei un sentiment reînnoit de identitate și mândrie națională atunci când echipa  Germaniei de Vest, a lui Sepp Herberger, a învins „Magii Magici” cu 3-2 în finala Cupei Mondiale din 1954. Miturile Germaniei de Est includeau credința că acesta era un „stat al muncitorilor și al fermierilor”, că țara fusese eliberată de Uniunea Sovietică și că erau moștenitori ai tradiției „luptei antifasciste”. Întrebarea dificilă rămâne deschisă în ceea ce privește nu numai cum să distingem miturile și sloganurile politice, ci și dacă acestea dăunează sau sunt utile.

Sabina Fati: În recenta dvs carte, O istorie a Germaniei moderne de la 1800 până în prezent, ați scris că germanii din Est și cei din Vest au standarde morale diferite. Cât de important este rolul fostului regim comunist în evaluarea acestor diferențe?

Martin Kitchen: Germania de Est s-a bazat, teoretic, pe Materialismul Istoric (HISTOMAT) și Materialismul Dialectic (DIAMAT), ambele fiind teorii marxiste ale dezvoltării istorice, economice și sociale. Morala consta, atunci, în acționarea în conformitate cu astfel de forțe, un concept atât de vag încât să fie deschis tuturor interpretărilor diferite. În schimb, Germania de Vest a trebuit să depășească distrugerea morală a Germaniei naziste și să revină la etica tradițională, occidentală, întărită în primii ani ai Republicii de la Bonn de bisericile creștine și de un sentiment de rușine și vinovăție pentru trecutul recent.

Sabina Fati: Majoritatea liderilor fostei Republici Democrate Germane nu au fost pedepsiți pentru răul pe care l-au făcut. Cum și de ce credeți că a fost posibil acest lucru, într-o țară care a experimentat, totuși, procese împotriva naziștilor?

Martin Kitchen: Procesele împotriva criminalilor de război naziști au fost conduse de Puterile Aliate. Urmările ulterioare, atât în Germania de Vest, cât și în cea de Est, au fost scandalos de laxe, în ciuda eforturilor eroice ale unor oameni precum Fritz Bauer. Într-un sistem juridic plin de foști naziști, multe crime oribile au rămas nepedepsite. O astfel de situație îngrozitoare a fost ascunsă cu atenție în recentul roman „Cititorul”, de Bernhard Schlink, devenit repede best-seller. Germania de Vest a ales să urmeze exemplul dat de Comisia pentru adevăr și reconciliere a lui Nelson Mandela și doar câteva figuri importante au fost judecate și condamnate.

Sabina Fati: Cum vedeți dvs., ca istoric, situația colaboraționismului cu STASI? Pot fi luate de bune informările și, în general, informațiile Stasi din dosare? Cât de mult ne putem încrede în astfel de documente? În România, unii cercetători au în continuare de-a face cu această dilemă: câtă încredere pot avea într-un document al Securității?

Istoricul britanic Martin Kitchen

Istoricul britanic Martin Kitchen

Martin Kitchen: Stasi, Gestapo și Securitatea nu erau instituții interesate de ceea ce, într-un sistem juridic funcțional, ar fi considerat adevăr. Oamenii de acolo erau preocupați exclusiv de putere, dominație, control și frică. Istoricii sunt interesați de tipurile de acuzații, cine a fost vizat și de ce. O distincție interesantă între Gestapo și Stasi este că Gestapo a fost o operațiune foarte mică în comparație cu Stasi. Gestapo depindea de un număr mare de oameni care și-au denunțat concetățenii, în timp ce Stasi a angajat aproximativ 189.000 de personal neoficial (IM), pe lângă aproximativ 100.000 de funcționari permanenți. Gestapo a angajat doar 31.000 în ultimele etape ale războiului. Securitatea avea 11.000 de agenți și 500.000 de informatori.

Sabina Fati: Dincolo de războaie, ați putea să descrieți bunele relații dintre Rusia și Germania? 

Martin Kitchen: Este o întrebare foarte complexă, la care e imposibil să dau un răspuns rapid. Relațiile postbelice dintre Rusia și Germania au fost afectate de împărțirea Germaniei și de expulzarea etnicilor germani din diferitele teritorii dominate de sovietici. Sub Doctrina Hallstein, Germania a refuzat să aibă relații diplomatice cu orice alt stat socialist în afară de Uniunea Sovietică. Acest lucru a fost ulterior relaxat sub Ostpolitik a lui Willy Brandt. Când Gorbaciov a refuzat să ajute guvernul est-german, regimul s-a prăbușit, zidul a căzut și Germania s-a reunit. Din 1991, relațiile dintre Germania și Rusia au fost relativ bune, deși nu fără anumite asperități și tensiuni. Cancelarul Gerhard Schröder a consolidat relațiile economice dintre cele două țări și a susținut finalizarea conductei North Stream, de care a profitat personal ulterior. Angela Markel a avut o abordare mai sceptică și a criticat istoricul drepturilor omului al lui Putin și anexarea Crimeei, deși și ea susține cooperarea economică și North Stream, în ciuda criticilor dure ale aliaților Germaniei. 

Sabina Fati: Partea secretă a Pactului Ribbentrop-Molotov continuă să fie discutată si astăzi în țările din Europa de Est care au fost afectate de acesta. Au existat tendințe de a compensa acest trecut?

Martin Kitchen: Dezbaterea asupra pactului Ribbentrop-Molotov continuă în rândul istoricilor, uneori mergând chiar către teorii ale conspirației, care includ versiuni populare rusești, că Pactul ar fi făcut parte din planul lui Stalin pentru un război preventiv împotriva Germaniei. Aceste versiuni includ și ideea că Pactul ar fi fost rezultatul unui complot occidental, pentru a-l determina pe Hitler să fie împotriva Uniunii Sovietice sau că Barbarossa a fost o lovitura preventivă. Sunt convins că a fost vorba despre o căsătorie de conveniență și nu despre un pact și nici despre o alianță. Era un subiect tabu în Uniunea Sovietică. În Occident a fost folosit pentru a condamna atât comunismul, cât și național-socialismul, ca două fețe ale aceleiași monede. Astăzi este văzut în Rusia ca o măsură defensivă necesară. În altă parte, dezbaterea este nuanțată de diferențe ideologice, dar nu mai este o problemă puternic dezbătută într-un moment în care istoria diplomatică este în mare parte ignorată. 

Sabina Fati: După prăbușirea regimurilor comuniste, credeți că Germania a explorat posibilitatea de a-și folosi sferele de influență?

Martin Kitchen: După reunificare, Germania a trebuit să calce foarte atent și să se concentreze asupra creării unui stat unificat. Țara era nerăbdătoare să acționeze în cadrul NATO și al Uniunii Europene și și-a dat seama că trasarea propriilor sfere de influență ar fi o greșeală dezastruoasă.

Sabina Fati: Ați scris în volumul dvs. recent apărut în România, O istorie a Germaniei moderne de la 1800 până în prezent, că, la 15 martie 1945, Speer a subliniat că războiul nu putea dura mai mult de patru până la opt săptămâni, din cauza pierderii surselor esențiale de materii prime, în special petrolul românesc, și a distrugerii rețelei de transport. Cât de importantă a fost România pentru Germania în cel de-al Doilea Război Mondial?

Martin Kitchen: Fără să știe de acordul secret dintre Molotov și Ribbentrop, prin care Germania și-a dat consimțământul ca Uniunea Sovietică să ocupe acele părți ale Basarabiei care au fost parte din Imperiul Rus din 1812, dar care fuseseră pierdute în 1919, guvernul român spera să rămână neutru atunci când Germania a invadat Polonia. În iulie 1940, România a fost forțată să cedeze Basarabia și nordul Bucovinei Uniunii Sovietice. În august, din cauza presiunilor germane și italiene, România a pierdut Transilvania de Nord în fața Ungariei și, pe urmă, Dobrogea de Sud în fața Bulgariei, în septembrie. Cu toate acestea, dictatura fascistă a lui Antonescu care a preluat puterea în acea lună s-a alăturat puterilor Axei. Până în septembrie, 500.000 de soldați germani se aflau deja în România, iar SS a început să coopereze și să consolideze acțiunile antisemite ale Gărzii de Fier. Începând cu 22 iunie 1941, armata română, de aproximativ 690.000 de oameni, a acordat sprijin deplin germanilor, recâștigând teritoriile pierdute. România guverna atunci teritoriul sovietic dintre Nistru și Bug, o zonă cunoscută sub numele de Transnistria, care includea si Odessa. La mijlocul anului 1944, armata română număra 1.225.000 de oameni, luptând la Stalingrad și Caucaz. În plus, față de acordarea unui sprijin militar substanțial Germaniei, guvernul Antonescu a furnizat provizii vitale de petrol, produse industriale, cereale. România devenise o țintă pentru bombardierele aliate, culminând cu operațiunea „Valul Nimicitor” (Tidal Wave) din august 1943 împotriva câmpurilor petroliere din Ploiești. România s-a aflat, în curând, într-o situație disperată: nu putea suporta costurile războiului, iar germanii refuzau să plătească pentru mărfurile importate din România. Inflația era scăpată de sub control și Armata Roșie bătea cu furie la ușă. În august 1944, regele Mihai, sprijinit de mulți comuniști, a pus la dispoziția puterilor aliate restul de milioane de soldați români. România era acum ocupată de sovietici, în vreme ce  „Acordul procentual” dintre Churchill și Stalin din octombrie 1944 a lăsat 90% din teritoriul românesc sub control sovietic. În plus, față de sprijinul militar și economic semnificativ acordat Germaniei naziste, autoritățile române împreună cu Sonderkommando Russland ucrainean-german și Selbstschutz, au cooperat pe deplin cu Einsatzkommando la uciderea a aproximativ 250.000 de evrei și 11.000 de romi (este vorba despre execuțiile care erau făcute de jandarmi români sau de către germanii localnici organizați în grupări paramilitare și plutoane de execuție. Etnicii germani din teritoriile ocupate erau coordonați de un așa-zis institut înființat special în acest scop. Această instituție a creat un comando însărcinat cu executarea evreilor, a partizanilor și comuniștilor – Sonderkommando Russland, pe scurt SkR, subordonat direct lui Heinrich Himmler. SkR a luat locul Enisatzgruppe D, după ce unitatea de exterminare comandată de Otto Ohlendorf a părăsit Transnistria în toamna anului 1941. Din rândurile SkR au derivat alte unități de „autoapărare”, denumite Selbstschutz – N.red). Capturarea și ulterior masacrul evreilor din Odessa au fost probabil cel mai sumbru episod din această poveste îngrozitoare. 

Sabina Fati: Sub regimul comunist, România și Republica Federală Germană au avut o relație interesantă, iar oficialii germani au refuzat pentru prima dată Doctrina Hallstein în favoarea României (Doctrina Hallstein prevedea că Germania de Vest nu va avea relaţii diplomatice cu statele care au recunoscut RDG). Credeți că acest compromis a avut loc din cauza minorității germane din Transilvania?

Martin Kitchen: Nicolae Ceaușescu, care a devenit secretar general al Partidului Comunist în 1965 și președinte al Consiliului de Stat în 1967, a învățat o lecție valoroasă de la Conferința de la Bandung din 1955, potrivit căreia există spațiu de manevră între Uniunea Sovietică și aliații occidentali. Astfel, el a criticat invazia Uniunii Sovietice în Cehoslovacia în 1968, a curtat guvernele occidentale și a primit ajutor și asistență economică de la Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional. El a provocat mânia Moscovei stabilind relații diplomatice cu state precum Germania de Vest, China, Albania, Israel și chiar Chile în perioada Pinochet, toate acestea fiind state paria în ochii Moscovei. Ceaușescu a fost inițial un lider popular, iar țara era relativ prosperă și viața culturală oarecum mai liberă decât în multe țări comuniste. O vizită în China în 1971 l-a ispitit pe Ceaușescu să adopte un cult neo-stalinist al personalității. Dictatura Partidului Comunist a fost înăsprită și Securitatea a devenit un sinonim pentru cea mai vicioasă formă de poliție secretă. În ciuda condițiilor înrăutățite în mod constant, el a reușit să se mențină la putere până la implozia Europei de Est în 1989 și execuția sa în ziua de Crăciun.