Ce nu am învățat în 2020

Am învățat câte ceva din anul acesta. Am învățat, de exemplu, că suntem singuri în fața crizelor, că statul nu e acolo când cetățeanul are nevoie de el și nu dă socoteală când greșește. O știam. Dar am crezut că, în noile condiții, lucrurile se vor schimba. Dar, vorba francezilor: cu cât lucrurile se schimbă mai mult, cu atât mai mult rămân la fel.

A fost, 2020, o pandemie a greșelilor. Dar nu doar statul e de vină. De vină suntem și noi, pentru că masa critică a societății nu are nici chef și poate nici interes să pună presiune pe stat și, eventual, alege să reacționeze cum îi este mai comod.

Sunt destui cei care vor flutura, zilele acestea, bilanțul de final de an al eșecurile instituțiilor. Să încercăm să vedem și lecțiile pe care nu le-am învățat în acest an.

În preajma unui dușman care nu a respectat regulile nici unui război cunoscut, care a lovit în oricine și ne-a demonstrat că suntem în cele din urmă egali în fragilitatea existenței noastre efemere, am ales să nu ne debarasăm de clișee, am inventat resentimente împotriva unor inamici imaginari, ne-am înrolat în războaie inexistente. Luptători într-o gherilă fără orizont, am tras în orice ne-a ieșit în cale. Ne-am simțit datornici să luăm bătălia pe cont propriu și am stârnit o imensă devălmășie. Atâția napoleoni neinstruiți, fiecare mareșal al propriei campanii dinainte sortită eșecului. Să ne disciplinăm nu ne-ar sta în fire. Să ne aliniem în dosul unor pricepuți? Păi, nu de aia suntem aici? Pentru că ne pricepem.

Am fi putut înțelege mai bine spre ce societate se îndreaptă noile generații, lumea la care aspiră și oportunitățile pe care și le doresc. Într-o lume în care nivelarea discrepanțelor este mai la îndemână decât oricând în istoria acestei specii, acest conservatorism practicat de dragul conservatorismului se va regăsi în profunzimea prăpăstiilor pe care le cască și mai adânc. Startul acum ratat va fi mult mai greu de recuperat de cei rămași în urmă, pentru că cei ce au ales să țină pasul cu evoluția avansează într-un ritm imposibil de recuperat, nici de-ar fi să se ardă etapele. Copiii noștri și copiii copiilor noștri vor da vina pe oculte și conspirații doar dacă nu își vor da seama că ocultele și conspirațiile din mințile noastre le-au retezat aripile.

Nu am învățat ce importantă e diversitatea. Am sancționat rapid tot ce iese din tiparele noastre de gândire. Am urlat ca din gură de șarpe când ni s-a atras atenția că o facem și am țipat că ni se îngrădesc drepturile când ni s-a atras atenția că ceea ce exprimăm nu sunt chia opinii ci mai degrabă jigniri. Am respins și ars pe rug ce n-am înțeles și nu ne-am îngăduit dreptul de a recunoaște când suntem în eroare. Am cerut decapitarea celor ce ne-au clătinat convingerile, i-am lapidat pe cei ce ne-au spus că greșim.

Constrânși la izolare și speriați de singurătate, n-am înțeles cât de mult contează să ai pe cineva alături. Și n-am fost în stare să transferăm temerile micro în nevoile macro. Ne-am lăsat manipulați și târâți prin strâmtori de gândire. Am blestemat la comandă și am înjurat cu șabloane orice exercițiu de solidarizare. Am ridicat osanale celor care au pus la îndoială spiritul comunitar european și nu am dat doi bani pe efortul de a tura motoarele proiectului de creștere împreună. I-am sanctificat pe cei care au băgat bețe în roate și i-am detestat pe cei care au pus lucrurile în mișcare. Nu am profitat de discernământ așa că am permis mistificărilor să infecteze mai agresiv decât virusul corona. Iar dezinformarea asta contagioasă nu are, din păcate, încă vreun vaccin.

Ne-am ros unghiile când ni s-a pus ceva nou în față. Am încercat să ne opunem oricărei schimbări. Crizele majore sunt oportunitățile reconstrucției. Dar am gândit totul în parametrii unui război dus împotriva libertăților noastre și ai întoarcerii la viața de dinainte, fără să ne dăm seama că viața de dinainte a fost un amplificator al marii crize. Vrem înapoi ce ne-a ținut în loc înainte, pentru că acel disconfort ne era comod în vreme ce orice nouă provocare ne va crea un alt disconfort, necunoscut. Răul nostru cel de toate zilele dă-ni-l nouă îndărăt și ne iartă greșelile noastre că numai pe acestea le știm și doar pe ele vrem să le mai facem. Sau decât. Iar dacă e musai să fie schimbare, primim, dar fă-o încet și, dacă se poate, nu schimba nimic.

Nu am profitat de dimensiunea dezinfectantă a crizei. Ne-am încăpățânat să chemăm ajutoare pentru a salva ce nu mai putea fi salvat și nici nu mai avea relevanță sistemică, doar pentru că ținea de obișnuințele noastre, ne era reper, așa am știut noi și am fost mai mulți care știam așa, sigur aveam mai multă dreptate decât cei care au înțeles că trebuie altfel, pentru că noi eram mai mulți. Nu contează cât au învățat, cât au muncit și cât au transpirat, noi ne-am înfuriat mai mult, deci știm mai bine. Ne împotrivim, deci e cum spunem noi. Nu-mi voi permite tratamente invazive, nimeni nu-mi vrea binele, sau mi-l vrea ca să mi-l ia, n-am să-l dau, sunt interese mari la mijloc (sau în spate). Jos labele de pe bolile mele, jos labele de pe metastaza socială, e a mea, mai bine mor cu ea decât să fiu experimentul altora.

Dar, mai ales, nu am înțeles că nimic nu este de la sine înțeles. Nu am înțeles cu adevărat ce ne-a răpit această pandemie din stilul de viață cu care eram obișnuiți. De câte ori am avut ocazia, de câte ori ni s-a părut că ne relaxăm câtuși de puțin ne-au dat târcoale vechile metehne și le-am dat spațiu de manevră ca și cum nu am fi știut ce pagube colaterale putem produce când dăm frâu liber meschinăriilor și nu măsurăm din timp riscurile pe care ni le asumăm. Pentru că niciodată un risc asumat nu se va răsfrânge exclusiv asupra celui ce-l inițiază. Dar noi vom pasa nota de plată. O lăsăm moștenire generațiilor ce vin.