Ce mai are de făcut Parlamentul?
14 septembrie 2009
Un deputat al Opoziţiei s-a întrebat, ironic, dacă nu ar trebui închis Parlamentul pentru o perioadă de timp. Dar nu numai opozanţii, ci şi reprezentanţii PSD continuă să critice, în toate împrejurările, procedeul angajării răspunderii. Numai PD-L pledează pentru acest procedeu, deşi, în discuţii particulare, militanţii acestui partid admit că e un mod de a forţa circumstanţele.
Angajarea răspunderii pune cu atît mai multe semne de întrebare cu cît Guvernul a dat de înţeles că va mai face o serie întreagă de modificări pînă la mijlocul anului viitor, cel puţin cît priveşte legea de salarizare unitară.
Guvernul a argumentat în principiu că România se află într-o circumstanţă specială, marcată de criza economică şi de acordul cu FMI, care pretind măsuri urgente şi reforme indispensabile, dar inactivitatea Parlamentului este deja un fenomen cronicizat.
Legiferarea prin OUG este o boală cronică
Înaintea aderării la UE, toate rapoartele CE privind România semnalau excesul de legiferare prin Ordonanţe de Urgenţă ale guvernului. În Raportul din septembrie 2006 (ultimul înainte de aderare) se spunea că „Guvernul continuă să se folosească de Ordonanţe de Urgenţă pentru a adopta legi (105 au fost aprobate între februarie şi iulie 2006). Acestea ocolesc rolul legislativ şi de supervizare al Parlamentului şi ar trebui limitate la circumstanţe excepţionale“.
Ulterior rapoartele CE au încetat să se refere la aceste „condiţii politice“, considerîndu-le din principiu îndeplinite, dar legiferarea prin OUG a continuat exact ca şi pînă atunci.
În plus guvernele au început să facă recurs la metoda cea mai expeditivă de legiferare, angajarea răspunderii, pentru un număr extrem de mare de legi. Marţi, Guvernul Boc urmează să-şi angajeze răspunderea de 3 ori, succesiv, pentru trei pachete legislative extrem de complexe.
Dar este de remarcat faptul că cel puţin legea privitoare la unificarea sistemului de salarizare este o foarte veche restanţă care, dacă ar fi fost iniţiată la timp, ar fi putut fi dezbătută şi redezbătută îndelung în cele două Camere ale Parlamentului.
În acelaşi Raport din septembrie 2006 al Comisiei Europene se arată că „totuşi, anumite îngrijorări persistă“ şi printre alte motive este consemnat şi faptul că: „este posibil ca elaborarea unei noi Legi privind Salarizarea Unitară a funcţionarilor publici să fie în continuare întîrziată“.
De atunci se împlinesc patru ani şi reforma mereu amînată este prezentată astăzi ca o urgenţă ce pretinde căi excepţionale de legiferare.
Parlamentul de la Bucureşti ignoră legislaţia europeană
Se pare însă că inactivitatea Parlamentului de la Bucureşti nu se datorează doar înclinaţiilor voluntariste ale guvernelor, ci şi altor factori mai puţin definiţi.
Un studiu recent citat de publicaţia online EUobserver arată că Parlamentul românesc este unul dintre cele mai apatice cît priveşte procesul de dezbatere a legislaţiei europene.
În ultimii trei ani Parlamentul portughez a trimis Comisiei Europene nu mai puţin de 102 comentarii la legislaţia în curs de adoptare, Senatul francez a trimis 58 de observaţii, Bundestag-ul 48, Parlamentul ceh 41, Camera Lorzilor din Marea Britanie 39 şamd.
La coada clasamentului se află Spania, Malta şi România care nu au trimis nici măcar o singură observaţie. Este adevărat că parlamentele naţionale au în acest proces de legiferare doar un rol consultativ, dar CE nu poate ignora cu totul aceste puncte de vedere, mai ales dacă sînt solid argumentate.
Se vede aşadar că Parlamentul de la Bucureşti nu doar că este ţinut în „şomaj tehnic“ de propriul guvern, dar nu manifestă un interes deosebit nici pentru legislaţia europeană.
Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Petre Iancu