Ce lipseşte Europei pentru a deveni un proiect împlinit

Mulţi vorbesc despre criza Europei, dar nu înţeleg totuşi acelaşi lucru. Ar fi prea simplu şi criza s-ar rezolva de la sine. Dacă am pune întrebarea: ce lipseşte astăzi Europei ca să fie o reuşită evidentă şi necontestată, am putea descifra cel puţin trei mari răspunsuri.

1. Unii spun, în diferite chipuri, că lipseşte solidaritatea. Recent a fost publicat un manifest al unui grup de intelectuali francezi (“Manifest pentru o uniune politică a zonei euro”) care constată ameninţarea reală ca euro să dispară şi propune, printre altele, ca aşa numitele datorii suverane să fie puse în comun. Socializarea datoriilor ar fi semnul cel mai evident că egoismul naţional a fost abandonat în beneficiul solidarităţii europene. Filosoful german Jürgen Habermas, care intervine periodic în dezbaterea legată de Uniunea Europeană, a atacat în acelaşi spirit statul naţional pe care îl consideră inadecvat, cerând mai cu seamă concetăţenilor săi germani să înţeleagă sensul solidarităţii ca acţiune politică şi nu ca formă de altruism cu sens univoc. Habermas explică sensul politic al solidarităţii prin analogie cu etica legăturilor familiale: dacă o rudă îndepărtată te sună ca să-ţi ceară ajutorul, vei decide că merită să fie ajutată numai dacă poţi conta pe faptul că această rudă va face la fel într-o situaţie similară. Solidaritatea ar funcţiona aşadar ca efect al unei reciprocităţi previzibile şi ar fi desigur limitată la aria celor care suscită încredere.

Există şi o variantă ponderată (liberală), care afirmă la rândul ei valoarea solidarităţii, dar o plasează în corelaţie strictă cu responsabilitatea. Grupul Glienicke, de exemplu, care a lansat în toamna anului trecut o serie de propuneri pentru salvarea Eurozonei, cere tuturor părţilor implicate să asume şi costurile: “Responsabilitatea statelor membre o implică şi pe aceea a cetăţenilor lor. Este prin urmare inevitabil ca aceştia să asume povara crizelor şi să accepte reforme dureroase”. Ca răspuns la o conduită responsabilă, statele naţionale ar crea un fond de salvare care ar interveni în aşa chip, încât să nu se mai repete măsurile draconice aplicate Greciei. (“Către o uniune a zonei euro”, Glienicke Gruppe)

2. Alţii găsesc însă că ceea ce lipseşte cu adevărat Europei este, mai întâi de toate, umanismul. Un politician de prim rang, Jean-Claude Juncker, candidat posibil al dreptei populare la şefia Comisiei Europene, scria într-un editorial publicat anul trecut: “Europa politică s-a închis prea adesea în ceaţa înălţimilor sale şi a formulelor tehnocratice. Europa a uitat că nu este doar o piaţă comună, ci în primul rând un bine comun. Căci piaţa nu e decât un instrument în slujba societăţii, al binelui comun, al omului. Izolându-se de planul vieţii reale, Europa a ignorat adesea dimensiunea sa socială. Nu ar trebui însă niciodată să rupem economicul de social şi socialul de economic”. (La Croix)

Dar este umanismul altceva decât solidaritatea? Jean Claude-Junker lasă să se înţeleagă că solidaritatea se iveşte ca valoare derivată, decurgând din “viziunea fraternă asupra lumii şi persoanei umane”. E destul de vag şi probabil că ceea ce lipseşte este trimiterea explicită la gândirea creştină. Stilul acesta mai curând aluziv, cu deschideri vagi către lucruri nerostite, este specific de altfel dreptei “luminate” de astăzi. Umanismul ar fi o versiune laicizată de creştinism.

Tot Jean Claude-Juncker semnalează lipsa mitului european: “Un alt aspect neglijat (al construcţiei europene) este imaginarul. Europa este şi o idee. Cu toate acestea imaginarul rămâne apanajul statului naţional! Există după cum bine ştim “o mare naţiune”, dar niciodată o Europă mare.

3. În sfârşit s-au formulat şi răspunsuri mai vagi şi mai ambiţioase în acelaşi timp. Revolta din Ucraina a fost un bun prilej pentru cei care deplâng lipsa de elan a politicii de la Bruxelles de a semnala absenţa unui proiect spiritual. “Nu Europa birocraţilor, ci Europa spiritului! Nu Europa obosită de ea însăşi, care se îndoieşte de propria vocaţie şi de menirea sa, ci o Europă înflăcărată, ardentă, eroică ”, clama filosoful francez Bernard-Henri Lévy în faţa rebelilor de pe Maidan-ul din Kiev. Filosoful nu se adresa astfel ucrainienilor, ci mai curând concetăţenilor săi occidentali, care se complac într-o “Europă care se îndoieşte, care nu mai ştie nici cine este, nici către ce se îndreaptă”. În fine, mai spunea BHL, “ce minunată ar putea fi Europa dacă am putea-o smulge din ceea ce filosoful german antinazist Edmund Husserl numea cenuşa marii resemnări”. (Le Monde)

Dar Bernard-Henri Lévy, făcând trimitere la un text mai vechi al lui Edmund Husserl (“Criza umanităţii europene şi filosofia”, conferinţă rostită la Viena în 1935 ), a dat de înţeles că spune mai mult decât spune. Că dincolo de înflăcărarea retorică de circumstanţă ar avea în vedere un proiect mai amplu, privind reasumarea priorităţii asupra unei culturi cu vocaţie universalistă.

La capătul acestui mic inventar putem doar spune că cei care vorbesc despre criza Europei nu doar că propun soluţii diferite, dar vorbesc despre Europe diferite.