CCR, statul de drept şi democraţia | România | DW | 22.07.2019
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

CCR, statul de drept şi democraţia

Opt judecători ai CCR au invalidat voinţa exprimată de poporul român, din care aproape opt milioane au participat la referendumul pe justiţie. Ce înseamnă decizia Curţii pentru statul de drept? Dar pentru democraţie?

Presupunând că România a fost o democraţie fie şi defectă, ce mai este azi? Mai e ţara o democraţie, deci un stat în care poporul este suveran?

Nici pomeneală, de vreme ce opt judecători ai CCR, dacă judecători se pot numi, au îndreptăţirea să treacă peste voinţa exprimată de aproape opt milioane, sau aproape 80 la sută din cetăţenii cu drept de vot favorizând, într-un referendum, interzicerea amnistiei și grațierii pentru fapte de corupție.

Un membru al CCR numit de preşedintele Iohannis a lipsit, oportun, de la vot. Ceilalţi opt au statuat că o interdicţie constituţională prestabilită în privinţa vocaţiei cetăţenilor care au săvârșit o anumită categorie de infracţiuni de a beneficia de amnistie sau graţiere încalcă principiul egalităţii...precum şi demnitatea umană, valoare supremă a statului român.

În consecinţă, potrivit CCR, nu s-ar putea proceda la revizuirea constituţiei în sensul dorit de cetăţeni, întrucât s-ar leza ”vocaţia” unor răufăcători şi, ca atare, principiul ”egalităţii” şi ”demnităţii” lor. 

Mi se pare absolut legitim să ne întrebăm: De când are CCR misiunea (și dreptul) de a se ocupa de "vocații"? Adică de talente, de chemări (artistice), de porniri, de înclinări profesionale? De când i se poate respinge poporului român dreptul de a refuza îngăduinţa faţă de delincvenţi de drept comun în numele unei prezumtive "vocaţii" (termen care, juridic, vizeaza, după ştiinţa dicţionarului, doar chestiuni succesorale) şi a unei la fel de puţin precizabile şi definibile "demnităţi"?

Dacă răspunsul la aceste întrebări e firesc, şi-anume că nu e treaba Curţii să se ocupe de asemenea chestiuni, putem ridica, legitim, şi altă chestiune. Oare cât va mai abuza de răbdarea poporului român această Curte care s-a dovedit în repetate rânduri nu doar politizată si pesedizată, ci şi ineptă, ori în stare să comită ilegalităţi? Cât va mai fi lăsată această Curte să distrugă democraţia?

Se poate obiecta, fireşte, şi nu fără temei, că tocmai aceasta e una din menirile cele mai importante ale unei Curţi Constituţionale: să apere statul de drept şi constituţia lui de excese comise în numele unei monumentale şi mistagogice exagerări a suveranităţii unui popor. S-a mai afirmat că, în măsura în care CCR e autoritatea supremă în sfera constituţionalităţii, s-ar arunca şi ţara, şi democraţia în haos dacă am contesta-o. În plus, articolul 74 al constituţiei afirmă că nu pot face obiectul iniţiativei legislative a cetăţenilor problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi graţierea.

Dar aici numai de iniţiativă legislativă a cetăţenilor n-a fost vorba. Ci de un referendum convocat de Preşedintele ales al statului, la care poporul a răspuns pozitiv, în majoritate, luând o decizie sacrosanctă, dacă nu considerăm că locul Providenţei, cea situată deasupra suveranităţii unui popor, ar  fi fost ocupat de CCR. Sau dacă nu ne asumăm opinia de factură sclavagistă, potrivit căreia ar exista instanţe pe care n-am avea dreptul să le judecăm critic decât cu preţul aruncării ţării în haos, CCR fiind infailibilă, aşa cum s-a pretins că ar fi Papa, în conformitate cu o controversată dogmă a catolică.

E adevărat că-n epoca postiluministă e greu de conceput o democraţie altfel decât ca stat de drept. La fel de adevărat e că există drepturi ce nu trebuie şi nu pot fi invalidate prin plebiscit. Drepturile civice, drepturile omului şi dreptul internaţional nu pot fi aruncate în aer pentru că o majoritate dintr-un popor s-a săturat să le accepte şi caută să instaureze tirania sa, anulând libertăţi fundamentale. În astfel de instanţe, şi numai în astfel de instanţe este nevoie de autoritatea intervenţiei hotărâte şi credibile a unei Curţi Constituţionale. De care, altfel, o democraţie liberală se poate lipsi, în genere, fără neajunsuri majore, după cum au dovedit cu asupra de măsură şi englezii, şi israelienii.

Dar cât de hotărâtă e CCR? Care a validat referendumul de la 26 mai, după care l-a invalidat parţial? Şi de câtă autoritate se poate bucura ea? Cât de credibilă poate fi o Curte care s-a expus nu o dată reproşului întemeiat că este braţul prelungit al cleptocraţiei pesediste în odioasa ei complicitate la demontarea statului de drept românesc? Şi că îi abureşte pe oameni smintindu-i într-o ”legaleză” amintind fatal de ”newspeak”-ul lui Orwell? Or, chiar dacă acestea ar fi cârteli neîntemeiate, iar CCR, ireproşabilă, ar fi o lumină a instanţelor supreme ale lumii libere, câtă îndreptăţire are decizia ei de a judeca nu drepturi şi legi constituţionale, ci noţiuni total nebuloase ca ”vocaţiile” şi ”demnităţile”?

A te opune, în opt, voinţei a opt milioane nu e chiar de colo. A o face fără suficient temei, ori fără un temei comprehensibil din punctul de vedere al naţiunii e o calamitate. Fiindcă un atare demers demoralizează şi decredibilizează poporul, ca suveran, decretându-i instinctul dreptăţii şi decizia decurgând din bunul său simţ ca nule şi neavenite. Discreditează totodată, in corpore, democraţia, statul de drept şi instituţiile lui fundamentale. Mai rău nu ştiu ce poate fi.