CCR faţă cu mafia, drepturile şi realitatea românilor

A făcut bine CCR să interzică iertarea constituţională, prin amnistie şi graţiere, a delictelor corupţilor? Dată fiind dificultatea materiei e greu de dat un verdict rapid şi definitiv. Pare însă că înalta instanţă publică, una care, principial, merită mult respect, a greşit ţara în care şi-a impus decizia. 

Toate acestea nu ne derobează, ca cetăţeni informaţi, de datoria de a judeca critic şi a dezbate liber, potrivit conştiinţei noastre, deciziile oricărei instituţii publice. Rămâne, desigur, ca şi experţii să analizeze în detaliu prolixul text prin care CCR şi-a justificat decizia de a invalida practic voinţa, exprimată prin referendum, a poporului. Care, în orice democraţie, este suveran. Şi rămâne suveran.

Dar numai cât timp democraţia nu se defectează şi nu devine o tiranie. De pildă o oligarhie cosmetizată democratic şi justificată de o Curte Constituţională care, perfecţionistă, se apucă a ”clarifica” legile şi a apăra "egalitatea" în faţa justiţiei şi sfârşeste prin a crea, voluntar sau involuntar, o amplă insecuritate juridică. Şi prin a distruge şi egalitatea şi substanţa legilor laolaltă cu statul de drept. 

În România, CCR susţine, cu fraze de o legaleză despre care e greu să se spună că mai au o legătură inconfundabilă cu splendidul grai românesc, că interdicţia iertării prin amnistie şi graţiere a corupţilor le-ar încălca acestor răufăcători demnitatea. Care-i una din valorile supreme ale statului. I-ar trata discriminatoriu pe membrii unui grup, încălcându-le egalitatea întrucât i-ar ”exclude direct sau indirect de la drepturi, libertăți, (de la) vocația (şi) speranța legitimă de care se bucură toți ceilalți aflați în situații similare"… În plus, ar slăbi autoritatea publică, debilitând statul.

Înseamnă toate acestea că referendumul consultativ derulat la 26 mai în România a fost inutil? Defel. A stabilit clar voinţa naţiunii într-un domeniu extrem de sensibil, precum corupţia, care, după cum au reliefat ori sugerat în repetate rânduri preşedinţii României, în consens cu aliaţii statului român, cu experţi şi ziarişti, aduce sau poate aduce atingere securităţii naţionale.

Or, CCR numai de siguranţa naţională nu pare interesată în motivarea sa. Justificând respingerea iniţiativelor unor partide de revizuire a Legii Fundamentale, CCR consideră că "protecţia constituţională a cetăţeanului este ascendentă”, astfel că şi "revizuirile constituţionale trebuie să acorde o protecţie din ce în ce mai sporită drepturilor şi libertăţilor fundamentale". Ce frumos!

Şi ce păcat! Ce frumos că în România, cea de atâtea ori călcată în picioare de oligarhii, dictaturi şi regimuri totalitare, o Curte Constituţională pare a acorda în fine o  importanţă ieşită din comun "protecţiei cetăţenilor" şi "drepturilor" lor. Şi ce păcat că s-a despărţit de realitatea unui stat sugrumat de cooperarea mafiotă a cleptocraţiei cu clanurile interlopilor, neţinând cont de încălcarea prin corupţie a drepturilor cetăţenilor de rând, inclusiv a dreptului la viaţă, suprimat la Caracal. 

Ori la Colectiv. Pe scurt, în timp ce drepturile delincvenţilor care au patronat înmuierea totală a legilor justiţiei şi codurilor penal şi de procedură penală sporesc realmente în România, fiind într-adevăr "ascendente" şi tot mai bine protejate de CCR, cele ale românului simplu se reduc. Iar ale naţiunii române, ale cărei decizii sunt sistematic desconsiderate, iată, nu doar de clasa politică, ci şi de CCR, au ajuns galopant descendente. Astfel se şubrezeşte statul român. Şi neamul românesc.

Astfel e anemiat acest stat mai abitir decât prin orice altă prezumtivă violare, prin lege sau constituţie, a principiului egalităţii sau demnităţii infractorilor condamnaţi definitiv. În fond, cum poate supravieţui o naţiune altfel decât purificându-se şi pedepsind (chiar dacă nu cu moartea) actualizările biblicului Acan, cel care provocase înfrângerea poporului lui D-zeu la Ierihon pentru că, din trufie, lăcomie şi arghirofilie, încălcase legea divină? Nu şi-a pierdut Acan, prin nelegiuirea sa, dreptul la egalitatea cu ceilalţi membri ai poporului? Nu-şi pierd delincvenţii, când sunt găsiţi vinovaţi şi condamnaţi definitiv, dreptul la egalitate cu restul cetăţenilor statului de care aparţin?

Egalitatea, fără de care nu există dreptate, e o valoare de maximă importanţă. O societate care se respectă trebuie să impună egalitatea de şanse şi egalitatea în faţa legii, interzicând discriminarea. Dar nu s-a autoeliminat infractorul, prin fapta sa, din societatea egalilor care-l pedepseşte, cât timp îl reclude, inclusiv prin sancţiuni accesorii şi compensatorii, pronunţate de judecător, deci ”ope judicis”, care-l pot priva de anumite drepturi civile şi politice şi după ispăşirea pedepsei?

Drepturile şi egalitatea nu sunt concepte încremenite în proiect. Din motive de securitate, statele de drept îşi pot conferi libertatea de a suspenda ori restrânge drepturile unor inşi sau grupuri şi categorii de cetăţeni. De asemenea, pot renunţa, din raţiuni superioare, la iertări, acordate bunăoară prin prescripţii. După intense dezbateri şi controverse, Germania federală a ales în mod just în anii 60 şi 70 să excludă de la prescripţii crime legate de genocid şi Holocaust.   

Din varii cauze, între care şi din pricina marii corupţii, a strâmbării legilor justiţiei, a incompentenţei şi politizării unor instituţii, România e departe de a fi un stat de drept şi o democraţie ireproşabilă. E un stat eşuat ori pe punctul de a eşua. S-ar putea salva prin combaterea hotărâtă a corupţiei postcomuniste, dacă o Curte grav politizată n-ar băga beţe în roatele acestei lupte. Şi-a motivat CCR decizia convingător? Din unghiul meu, nu. A ţinut Curtea seama de realitatea statului român, de interesele lui veritabile şi de pericolele incontestabile, confruntând demnitatea şi egalitatea cetăţenilor, precum şi democraţia? Avem motive să nutrim convingerea că n-a făcut-o cum ar fi trebuit.