Catedrala şi cortul | România | DW | 26.11.2018
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages

România

Catedrala şi cortul

De ce îi iei peste picior, amice, pe politicienii şi formatorii de opinie care invocă Domul din Milano? Păi n-au dreptate? Să nu avem şi noi nevoie de un monument de Centenar? Să nu avem şi noi faliţii noştri?

Sfinţirea Catedralei Mântuirii Neamului

Sfinţirea Catedralei Mântuirii Neamului

Să nu ne trebuiască o catedrală reprezentativă, precum cea, admit, nu tocmai creştineşte zisă, a ”Mântuirii Neamului”? Cea târnosită la o aruncătură de băţ de altă piramidă de renume mondial, fals botezată ”Casa Poporului”, când de fapt era a cuplului ucigaşilor de popor?

Nu vrei să se mântuiască neamul? De ce te superi că avem mai multe biserici decât spitale, dar se bagă bani în catedrale? Că şcolilele sunt la pământ? Că nu s-a construit, de ani, vreun metru de autostradă, astfel încât infrastructura să-i permită României să spere la noi investiţii apusene consistente?

Şi, prin intermediul lor, în fine, la o modernizare veritabilă? Păi, modernizare îi trebuie ţării? Dacă i-ar fi trebuit, ar fi ales partidul naţional-comunist al trecutului, zis PSD, al cărui program de refeudalizare tocmai impune legi paralele pentru statul paralel şi altele egale pentru toţi penalii?

S-ar mai călca în picioare mase de sărmane, de nefericite femei încercând disperate să pătrundă la altarul faraonicului edificiu, inaugurat, la 25 noiembrie, cu pompă maximă, de preafericitul Daniel?

N-ar investi guvernul oarece sume, oricât de modice, în edificarea de biblioteci săteşti? N-ar oferi o şansă elevilor şi studenţilor români de a face faţă tot mai asprei competiţii globale în materie de învăţământ, dându-le fonduri şi profesori neplagiatori?

N-ar avea ţara o clinică adecvată, în stare să trateze oameni arşi în clădiri funcţionând pe bază de corupţie, fără vreun aviz ISU, aşa cum a funcţionat la ordinul patriarhiei şi zisa catedrală, inaugurată în dispreţul legii, pentru că acest simbol s-a vrut de Centenar? Pentru că aşa a vrut muşchiul Patriarhiei? De ce să preţuim noi viaţa? De ce să preţuim credinţa simplă? Democraţia? Europa?

Dacă le-am preţui, n-ar ieşi elitele în stradă să oblige regimul Dragnea să valideze dreptul românului de a rămâne în patria sa? Şi s-ar mai înghesui formatorii de opinie să admire, mieros, cea mai mare catapeteasmă din lume, în timp ce, dincolo de ea, li se distruge românilor statul de drept şi partea leului din naţia activă votează cu picioarele, emigrând?

N-ar fi ei pe baricade, protestând în contra revoluţiei antimeritocratice, care a suit în copaci jandarmineri, analfabete şi penali vocali?

Dacă stăm strâmb şi judecăm drept, amice, n-avem cum să nu depistăm justificări "persuasive" paralelei catedralei cu domurile medievale. L-ai văzut pe cel din Aachen, a cărui construcţie a început pe la finele secolului al VIII-lea? De ce să nu se întoarcă şi România cu vreo 12 veacuri în urmă, ca să recupereze ce-a pierdut în Evul Mediu, părăsind definitiv nădejdea libertăţii? Nu i-a îndemnat, oare, credinciosul Dante pe cei intrând în infern "să-şi lase" (la poartă) "orice speranţă"?

Nu eşti de acord? Cârteala ta, amice, mă enervează rău. Ce insolenţe mai îndrugi acolo, păcătosule? Cum să propui ca, dacă tot se-ntoarce ţara-n timp şi preistorie, să facă bine să revină, în Centenar, la epoca deşertului şi la modelul primordial al catedralei? La epoca în care Domnului i-a fost de-ajuns un cort, ca locuinţă. E-adevărat că era unul ”al întâlnirii”, cum i s-a mai spus, smerit.

Era deci al unirii, iar nu al dezbinării. Era, ce-i drept, curat, împodobit splendid, dar mic, portabil,  vorba lui Heinrich Heine, aşa cum este patria la purtător pentru românii emigraţi.

Prezenta însă un mare, un imens ”inconvenient”. Era locul adăpostirii, în Sfânta Sfintelor, a Tablelor cu Decalogul, care interzicea sever nu doar idolatria. Ci orice demagogie, orice mărturie mincinoasă, de felul turnătoriilor groteşti la poliţia politică, sau delaţiunilor jenante ale unor ierarhi navigând azi între palate, credincioşi devalizaţi şi temple faraonice, afundaţi senin în fotoliile Merţanelor lor luxoase, câtuşi de puţin chinuiţi de vreo nevoie presantă de a cere neamului proaspăt ”mântuit” iertare pentru fructoasa lor colaborare cu regimul comunist.

Să fi ştiut oare foştii sclavi, proaspăt izbăviţi de chinurile infernale ale construcţiei de piramide, să aprecieze lemnul şi spaţiile mici mai bine decât urmaşii lor? Fapt e că mai exista, în epoca deşertului care a urmat degradantei munci la edificiile uriaşe ale faraonului, şi "inconvenientul" cutumelor umile. Confruntaţi cu acuze, oricât de puţin justificate, marii preoţi nu riscau să se înfăşoare în trufie, ci se aruncau cu faţa la pământ, cum a făcut Moise, când s-a văzut sfidat de rebeliunea vărului său, Korah.

Păcatele, pe atunci, erau aceleaşi. Vanitatea, invidia şi arghirofilia îşi făceau şi-atunci de cap. Omul nou încă nu exista. Se pregătea să-şi facă intrarea triumfală în cetatea totalitară. Dar pe atunci mai exista ruşinea, din cauza căreia, când era mare şi Providenţa arbitra conflictul, se mai intra şi în pământ.

Azi, din păcate, nu se mai ascunde în hău decât ruşinea. Te doare, spui? Spre consolare nu-mi pot decât relua recomandarea de a reflecta la întrebările psalmistului: 

"Cine va putea să se suie la muntele Domnului? Cine se va ridica până la Locul Lui cel Sfânt?/ Cel ce are mâinile nevinovate şi inima curată, cel ce nu-şi dedă sufletul la minciună şi nu jură ca să înşele. /Acela va căpăta binecuvântarea Domnului, starea după voia Lui, dată de Dumnezeul mântuirii lui/ Iată partea de moştenire a celor ce-L cheamă, a celor ce caută faţa Ta, Dumnezeul lui Iacov".