Casa noastră galbenă

Graţie reînarmării Americii lui Ronald Reagan, graţie papei Ioan Paul al doilea, a curajului solidarităţii poloneze şi a inteligenţei lui Gorbaciov, sistemul comunist s-a prăbuşit în fine, spre fericirea Europei şi a lumii.

Dar din palatele nomenclaturilor comuniste, din poliţiile lor politice şi din subteranele criminale ale fostului bloc răsăritean s-a ivit, odată cu noua libertate, şi spectrul viitoarelor catastrofe. A apărut o clasă exploatatoare nouă, compusă din exponenţii reciclaţi şi din dejecţiile sistemului totalitar.

Cârdăşia foştilor torţionari şi turnători mai ageri la minte decât media securiştilor, cu delincvenţi de drept comun, militari şomeri în căutare de lucru, crapuloşi oameni de afaceri şi subtili profesionişti ai şantajului, a declanşat multe cataclisme răsăritene în ultimii 20 de ani.

De fapt, fie că e vorba de oligarhii ruşi, români sau bulgari, ori de războiul iugoslav, originea mai tuturor dezastrelor ultimelor două decenii tocmai în această zonă tulbure a „Casei noastre Europa" trebuie căutată.

Kosovo reprezintă doar o mostră, o probă tipică de stat mafiot, care e produsul de marcă datorat oligarhilor est-europeni recrutaţi din corpul recidiviştilor şi securiştilor.

Acuzele infamante care-l confruntă în prezent pe liderul kosovar Hashim Thaci nu sunt de fapt noi. Multiple indicii alimentează de o bună bucată de vreme suspiciunile privind cariera liderului Partidului Democrat kosovar nu doar de măsluitor de alegeri, ci şi de prezumtiv cap al unei structuri mafiote. Potrivit acestora, Thaci şi compania au profitat de războiul serbo-albanez de acum un deceniu spre a se înavuţi din traficul ilegal de organe prelevate unor prizonieri sârbi asasinaţi spre fi evisceraţi.

Se ştie de ani de zile de existenţa aşa-numitei Case Galbene, de lângă Priştina şi a celor 6 închisori secrete întreţinute de armata rebelilor albanezi din Kosovo, al căror şef a fost Thaci.

Fosta procuroare-şefă a Tribunalului Pentru Crime de Război de la Haga, Carla del Ponte, relevă în autobiografia ei încercările zadarnice de a se face lumină în tenebroasa chestiune a Casei Galbene, locul în care par să fi avut loc operaţiile de prelevare a organelor prizonierilor asasinaţi de rebelii kosovari.

Se mai şie că în 1999 au dispărut fără urmă, în Kosovo, 500 de oameni, dintre care 400 de sârbi. Oamenii locuind în rău-famata Casă Galbenă n-au putut explica în mod convingător sursa petelor de sânge de pe masa lor. Raportorul special al Consiliului Europei, Dick Marty, dispune şi în această privinţă de informaţii credibile ale serviciilor secrete sârbeşti şi occidentale.

Şi mai există o sumă de mărturii privind activitatea aşa-numitului „Grup Drenica", condus de Thaci, grup învinuit că s-a ocupat cu vânzarea organelor răpite prizonierilor omorâţi de rebeli în acest scop.

Că Hashim Thaci şi autorităţile kosovare din subordinea sa resping categoric toate acuzele nu e de mirare. Vinovăţia lui prezumtivă mai trebuie încă dovedită în justiţie.

Nici Dick Marty, raportorul Consiliului Europei, care şi-a câştigat faima cu alte învinuiri prea puţin probate despre închisorile secrete ale CIA, nu este o personalitate situată dincolo de controverse.

Dar învinuirile sale, perfect congruente cu ale serviciilor secrete occidentale nu reclamă doar o examinare extrem de atentă a faptelor, ci impune şi câteva întrebări devastatoare prin gravitatea lor.

De ce n-a reuşit oare comunitatea internaţională, cu tot cu misiunea Naţiunilor Unite, cu trupele Kafor, cu Eulex şi Curtea de la Haga să pună ordine în Kosovo? Cum e posibil ca un individ asupra căruia apasă asemenea bănuieli să conducă statul creat prin secesiunea de Serbia în urma deciziei cancelariilor occidentale?

Sinistrul Hashim Thaci nu este, după toate probabilităţile, doar o nenorocire pentru Kosovo şi semnul desluşit al falimentului unei vechi strategii occidentale. Prea multă vreme Apusul a operat în zonele tulburi mutilate de război civil, de tiranii şi represiuni totalitare pe baza prezumţiei false, potrivit căreia considerentele pragmatice primează iar cele morale contează prea puţin. De dragul stabilizării regionale s-a admis prea adesea alianţa cu figuri luşe, cu şefi militari locali, cu drojdia cea mai ticăloasă şi gregară a criminalilor, tâlharilor şi foştilor kaghebişti, reprezentând clasa postcomunistă care a târât invariabil în dezastru ţinuturile ieşite după 1989 din coşmarul comunist.

O, cu asemenea alianţe nu se construieşte nici stabilitatea reală nici „Casa noastră Europa", ci doar noi şi noi case ale ororilor, precum cea Galbenă de lângă Priştina.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Medana Weident