Carmen Lidia Vidu, din nou la Festivalul George Enescu

DW: Carmen, mă bucur foarte mult să ne reîntâlnim la Festivalul Internaţional George Enescu. Ești deja la a cincea participare la acest festival. Ai trei proiecte anul acesta, trei proiecte foarte frumoase: colaborarea la două concerte prezentate la Sala Palatului și un videomapping.

Carmen Lidia Vidu: Da, videomapping-ul e o noutate, dar opera care este în primă audiție și care este de fapt lucrarea principală în colaborarea mea cu Festivalul George Enescu este "Lady Macbeth din Mţensk” de Șostakovici, programată duminică, 14 septembrie. Ceea ce este interesant, pe lângă Șostakovici și “Lady Macbeth din Mţensk” - o operă absolut superbă și cinematografică iar eu, fiind regizoare de teatru, mă împlinește și mă ajută să construiesc situații, personaje, tensiuni - este și bucuria de a lucra cu un dirijor care are șase premii Grammy. Pentru mine e o presiune, dar primul Zoom cu Giancarlo Guerrero, care este din Costa Rica, născut în Nicaragua, dar lucrează enorm de mult în Statele Unite, a fost o bucurie. Și cumva m-a relaxat destul de mult.

Opera este cunoscută ca fiind o „pornofonie”, a trebuit să discutăm cât de departe mergem, fiindcă sunt foarte multe montări în lume cu această operă în care abuzul, violul și părțile sexuale sunt nu doar explicite, dar au sens, sunt necesare. A trebuit să stabilesc împreună cu dirijorul cât de departe mergem pentru Festivalul Enescu și pentru publicul din România. Șostakovici a compus opera la 24 de ani, inspirat și de tensiunea dintre el și prima lui soție, fiziciana Nina Varzar. Premiera din 1934 a fost un succes: s-a jucat mult, intens, a trecut granița și s-a cântat chiar și la Paris. În 1936, Stalin însuși decide să vină să vadă opera. Inițial râde, se amuză, dar părăsește sala și interzice lucrarea. Din compozitor iubit, Șostakovici devine „dușman al poporului”. Opera este interzisă, iar compozitorul – profund rănit – se pare că s-a gândit chiar la sinucidere. Nu a mai compus niciodată pentru scenă. După moartea lui Stalin, opera a fost reajustată, cu părțile sensibile diminuate, dar astăzi se cântă din nou în forma ei inițială.

Este de fapt ceea ce și-a propus directorul artistic al festivalului, maestrul Cristian Măcelaru: să aducă în festival lucrări fie prezentate foarte rar în România sau chiar la nivel internaţional, fie lucrări în premieră pentru publicul din România.

Aceasta este chiar în premieră. Cea de-a doua lucrare, sâmbătă 13 septembrie, este “Șeherezada” de Rimski-Korsakov, o colaborare cu un dirijor foarte iubit de români, Vasily Petrenko, și cu Orchestra Filarmonicii Regale din Londra. E interesant că Rimski-Korsakov, în momentul în care a compus "Șeherezada”, nu avea studii muzicale – era ofițer de marină. În călătoriile lui spre Rio de Janeiro a fost atât de impresionat de tot ce înseamnă oriental, exotic și, evident, de sunetul mării, încât a dedicat o serie de compoziții acestui univers.

“Șeherezada” a devenit cea mai cunoscută lucrare a sa, inspirată de poveștile din “O mie și una de nopți”. Legenda spune că sultanul Șahriar, convins de infidelitatea femeilor, lua în fiecare noapte o nouă mireasă, pe care o executa dimineața. Șeherezada este singura care reușește să își salveze viața, cucerindu-i inima cu poveștile pe care le spunea și pe care le lăsa mereu neterminate. Sunt patru părți în "Șeherezada”: un interludiu, o baladă, un adagio și un final. Muzica este extrem de expresivă. Eu voi lucra la fel ca la “Lady Macbeth din Mtsensk”, destul de teatral. Voi construi situații, personaje și voi ajuta publicul, prin muzică și prin vizual, să navigheze într-un univers cât se poate de concret, de real, să se identifice cu personajele.

Ambele sunt lucrări prezentate în versiune concertantă, iar această componentă multimedia, pe care o semnezi, are rolul de a crea o punte între public și scenă, de a o face mai accesibilă, mai ales atunci când este vorba de o operă. Cum procedezi?

Pentru mine este foarte dificil. Acum, fiind la a cincea colaborare, mi-am format un sistem de lucru, dar eu nu vin din lumea muzicii, nu știu să citesc o partitură și, cum spuneam, 99% dintre lucrările la care am lucrat sunt în primă audiție. Nu am foarte multe referințe realizate în România sau studii în limba română. Încerc să vizionez tot ce s-a montat. Citesc libretul și apoi studiez perioada, locația, personajele, încerc să înțeleg sensul dramaturgiei și îmi construiesc propria dramaturgie vizuală. Apoi contactez dirijorul și îi prezint propunerea. Uneori mergem pe o direcție clasică, fără probleme, alteori încercăm interpretări contemporane: „Mănâncă sau nu fast food Lady Macbeth, astăzi?”. Unii dirijori preferă o abordare radicală, cum a vrut Vladimir Jurowski, cu scene apocaliptice inspirate din inundațiile din Germania. Războiul din Ucraina a apărut în vizualul lucrat pentru José Cura. Tot pentru el, am introdus femeile din Afganistan și imaginile cu oamenii agățați de elicoptere. Alții preferă o ilustrare cât mai clasică. Am văzut că și alte festivaluri mari încep să introducă concerte multimedia. Este multă muncă pentru un artist vizual, dar cred că acest tip de colaborare face parte din alura contemporană a unui festival de serie A.

Să vorbim și despre al treilea proiect în cadrul Festivalului Enescu: videomapping-ul.

Videomapping-ul este o noutate pentru mine și mă bucur că cei de la CREART au propus o colaborare Festivalului George Enescu, la aniversarea a zece ani de la iMapp – festivalul care înseamnă videomapping pe cea mai mare suprafață din lume, pe Palatul Parlamentului. Împreună am ales Rapsodia nr. 1 de Enescu, cu dirijorul Cristian Măcelaru și Orchestra Națională a Franței. Împreună cu cei de la Mindscape Studio, voi realiza un moment de videomapping care va avea loc pe 20 septembrie, în cadrul iMapp. E un dans care leagă trecutul, orașul, satul, instrumentele. Cred că pentru publicul tânăr va fi o punte de acces spre muzica clasică, de o foarte bună calitate.

Tot pe 20 septembrie, imediat după acest videomapping, voi mai avea unul dedicat lui Brâncuși. Este produs de ICR. Cei de la Centrul Pompidou transferă peste 30 de lucrări către Muzeul H’ART din Olanda, într-o expoziție importantă care începe în septembrie 2025 și va dura până în ianuarie 2026. Vom prezenta și aici un moment de videomapping despre fenomenul Brâncuși.

Profit de prilejul de a te avea la microfonul DW pentru a te întreba și despre celelalte proiecte actuale. Știu că vei fi prezentă anul acesta la Festivalul Naţional de Teatru (FNT) cu un spectacol foarte așteptat.

Toamna aceasta va fi foarte bogată și mă bucur că pot să lucrez în direcții atât de diferite. Festivalul George Enescu este o direcție. Videomapping-ul, chiar dacă are legătură cu muzica clasică, e totuși un cu totul alt limbaj. Înainte de FNT urmează Bucharest Fashion Week, care a pus România, încă de anul trecut, pe harta internațională. Facem parte din traseul Londra – Paris – Budapesta – București. Anul trecut am deschis ediția, în primăvară am închis cu un show. Anul acesta voi avea chiar o instalație la Muzeul Național de Artă. Sunt proiecte care vorbesc despre România și despre filonul nostru cultural în dialog internațional. În cadrul Festivalului Național de Teatru voi fi prezentă cu “Jurnal de România. #AiciSeViseazăLaSchimbare”, producția Teatrului Masca – un spectacol care a făcut vâlvă în București, fiind extrem de asumat, curajos și, în același timp, uman, sensibil și plin de dragoste. Cred că va fi o mare bucurie ca publicul să vadă acest spectacol în cadrul FNT, atât publicul din România, cât și publicul din afara țării.

Și dincolo de această toamnă?

Dincolo de această toamnă îmi propun proiecte internaționale. Sunt încă în fază de dialog, motiv pentru care le lăsăm așa și le vom prezenta când vor prinde contur real.