Calamitatea americano-afgană

Când talibanii și-au făcut duminică apariția în suburbiile Kabulului, iar occidentalii au început să refacă, panicați, scena fugii cu elicopterul de pe acoperișul ambasadei din Saigon, imaginea dezastrului s-a precizat și în privirea celor mai naivi. Între ei, ”strategii” SUA, în frunte cu bietul Joe Biden, care s-au făcut plenar de râs și vor deveni de acum încolo, pe drept, obiectul uimirii și deriziunii multora, obiectul compătimirii prietenilor și bătaia de joc a dușmanilor Americii.

Nu afirmase Joe Biden cu doar o lună și ceva în urmă că ”nu se vor rejuca la Kabul scenele de pe edificiul ambasadei americane din Saigon”? Acum talibanii s-au instalat în palatul prezidențial de la Kabul. Nu declaraseră Biden și ai lui, ritos, că America a cheltuit un trilion de dolari în 20 de ani între altele spre a echipa și instrui armata afgană, care are și o aviație?

Există ceva mai crunt decât a pierde războaie

Dar oare unde a rămas această armată? Dar oare unde s-a evaporat zisa ”aviație” care n-a existat decât sub forma unor elicoptere numai bune să fugă diplomații și liderii afgani cu ele, mâncând pământul, ca să scape de răzbunarea talibană, de care nu se vor putea salva milioane de fete, femei și copii, ca și nenumărați refugiați luând cu asalt țările continentului euro-asiatic, oricum destabilizat? Cine a mințit? Cine s-a autoamăgit? Și unde oare o fi rămas vajnica alianță nordatlantică, despre care s-a crezut mult timp că ar apăra țările ieșite din decenii de coșmaruri totalitare? Nu e NATO un pact condus de americanii jalnic înfrânți de o bandă înarmată cu Kalașnikoave? Ce ar face oare armata SUA în fața unor trupe dotate cu armament sofisticat?

Există ceva mai crunt decât a pierde războaie. E a le pierde rușinos și dezonorant. E a fi înfrânt după ce ți-ai trădat aliații și ai irosit încrederea prietenilor tăi.

Cine mai crede oare, azi, că americanii au voința și capacitatea de a mai apăra ceva, de vreme ce nici propria graniță cu Mexicul nu sunt în stare s-o consolideze astfel încât să pună capăt crizei debordantei migrații din America Latină? Da, o țară, s-a spus și s-a repetat, are ”interese” mai degrabă decât ”prieteni”. Or, tocmai ele ar fi trebuit să-i determine pe americani să acționeze altfel. Ce aliați ai SUA se mai simt azi bine în pielea lor? Taiwanul? Japonia? Coreea de Sud? Statele amenințate de China comunistă, de Rusia, de islamiști? Țările din restul Orientului Apropiat?

Consecințe afgane, americane și internaționale ale înfrângerii SUA

Poate fi ceva mai cumplit decât pierderea Afganistanului și măcelul genocidal care-i va fi probabil consecința? Moralmente probabil că nu. Politic, calamitatea se va perpetua și amplifica. O va spori cangrena iscată în SUA de redeschiderea prost cicatrizatei răni vietnameze, a traumei ruandeze, a celei siriene, care le va răpi americanilor de acum încolo orice poftă de a mai interveni la nevoie. O va amplifica reluarea atacurilor unor teroriști puternic încurajați, a căror serie a debutat mult înainte de 9/11. O va prelungi erodarea credibilității americane și a încrederii celor de care SUA ar avea nevoie ca să facă față principalului ei inamic China, și care acum își fac predictibile calcule de trecere cu arme și bagaje în tabăra inamicilor unei Americi dându-și, parcă, duhul.

Democrația ei agonizează de mult. Inconsistența tot mai vădită a acestei democrații, ilustrată și de faptul că perdanții de azi sunt mai ocupați să caute țapi ispășitori și un narativ autojustificator decât să salveze ce se mai poate salva în Afganistan și aiurea pare, de fapt, a fi cauza profundă a neoizolaționismului SUA și a eșecurilor militare și politice repetate suferite de americani în ultima jumătate de veac. Cu o extremă stângă antiamericană ubicuă, presând o putere incapabilă parcă să-i reziste, America a devenit tot mai retractilă, tot mai repliată asupra ei înșiși, tot mai puțin capabilă să-și asume rolul de superputere civilizatoare într-o lume tot mai liberticidă și barbară.  

Cronica dezastrului anunțat

Așa se face că, tipic pentru lașitatea celui care dă bir cu fugiții, dar arată cu degetul spre prezumtiva culpă a altora, președintele Biden a dat vina pe predecesorul său pentru rapida victorie talibană, pentru că Donald Trump a încheiat acordul cu islamiștii de epocă de piatră. E-adevărat că inepția n-a început sub Biden ca președinte. Dar nici sub Trump. Ci sub Biden ca vicepreședinte. În speță sub Obama, care, iresponsabil, anunța în 2011 retragerea trupelor americane din Afganistan.

A fost gura de aer care, dimpreună cu inepția negocierilor lui Trump, i-a întărit considerabil pe talibani. Dar Obama și Trump au evitat, ambii, gafa monumentală a lui Biden de a transpune, sub presiune, o retragere catastrofală, din dorința de a epata, de a fi iubit de familiile militarilor repatriați, de a oferi extremei stângi din partidul său democrat o realizare politică externă și de a degreva un buget public plesnind, socialist, din toate încheieturile din cauze ideologice și ecologice.

Resetarea situației din Orientul Apropiat și Mijlociu nu lasă America unde era după mega-atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001. Atunci Europa, inclusiv Germania, îi jura solidaritate perpetuă. O amplă coaliție i s-a alăturat în Afganistan, iar apoi în Irak. Căci SUA se mai bucurau de o credibilitate pe care apoi au risipit-o, înainte de a încerca să-i substituie impredictibilitatea politică externă a lui Trump. Aceasta a avut măcar darul de descuraja, punându-i în gardă, ba chiar în mare defensivă, pe dușmanii SUA, ceea ce le-a permis israelienilor, de pildă, să încheie acordurile Abraham. Acum s-a pierdut o mare parte din acel apreciabil rest de disuasiune.

Culpa elitelor

Or, America putea mai bine. Lecția comunistă, coreeană, vietnameză, precum și morala Războiului Rece ar fi trebuit să-i învețe elitele ce le-a fost evident altora, din capul locului, după demolarea turnurilor gemene ale World Trade Center, în 2001. Și-anume că îngenuncherea dușmanilor totalitari ai lumii libere poate reclama eforturi de multe decenii, cum scriam atunci într-un eseu dedicat subiectului. Or, n-a durat imperiul sovietic, cel întărit de împăciuitorism occidental, șapte nesfârșite decenii?

Dar militarii americani care luptă, când trebuie, eroic, sunt peste tot, dar lipsesc unde e mai mare nevoie de ei. La fel stau lucrurile cu istoria militară americană. Au salvat SUA Europa de dictaturi și genocid de multe ori? Ei, și? Unde trebuie să fie e orice în afară de istoria lor militară, după cum scrie Robert Neer în ”Intellectual Takeout”. Armata SUA are un buget astronomic, dar trecutul ei lipsește, de pildă, din cursurile de istorie ale universităților americane de elită, pentru care mai interesante sunt impunerea de teorii neomarxiste, decât puterea care se obține prin cunoaștere.

Da, intervențiile externe americane au eșuat. Dar nu pentru că nu s-a putut ”construi națiunea” afgană, ci pentru că elitele politice și culturale ale SUA au dat jalnic greș. N-au explicat persuasiv poporului american de ce este în interesul său major să aibă răbdarea necesară edificării democrației la poalele Hindukușului. Nu mai puțin inadecvate, cele europene i-au lăsat pe militarii de peste ocean să scoată, pentru vest, castanele din foc. Circa 2.500 de americani și-au pierdut viața în Afganistan, spre a apăra libertatea lumii. Și aproape 30 de români. Un sacrificiu inutil?

Un viitor sumbru

Defel, după cum se va constata de acum încolo. Ce va mai fi în afară de băi de sânge și decapitări afgane? Vor urma, cert, tot mai insolente și agresive tentative de testare a puterii militare americane. Vai de prietenii și aliații SUA, care le vor suporta. Vai de inamicii ISIS. Vai de statele amenințate de Iran. Vai de cele aflate în primejdie din cauza Chinei și Rusiei.

Vai de statele NATO din prima linie. Datoria lor acum e de a-și amplifica rapid și consistent bugetele militare și de a încheia cât mai grabnic noi alianțe, cât de cât credibile. Căci dictonul latin rămâne valabil: si vis pacem, para bellum. Vrei pace? Pregătește-te de război.

Dezastrul ar trebui să aibă grade de comparație. Cel americano-afgan e un dezastru la superlativ, nu în ultimul rând pentru europeni. Consecințele calamității derulate la poalele Hindukușului, unde chiar ”s-a apărat”, decenii la rând, ”securitatea Europei”, cum reliefase cândva, ca o Casandră, un ministru german al apărării, riscă să întunece pe decenii orizontul a ce va fi rămas din lumea liberă, după ce se va fi trezit din pumnii și masacrele talibanilor. Va fi greu, domnule Biden, greu de tot.