Caiet de sarcini pentru o democratizare autentică

Nu ştiu ce să fac cu urletele criticând desemnarea lui Emil Boc în funcţia de premier încă înainte ca numirea lui să fi fost oficializată. La rigoare, într-o democraţie autentică premierul şi guvernul ar merita un interval de cel puţin o sută de zile de îngăduinţă. Că Traian Băsescu şi susţinătorii săi nu se pot aştepta să beneficieze de un astfel de răgaz de graţie firesc în orice stat de drept s-a putut deduce însă din timpul celei mai toxice lupte electorale din istoria plină de campanii similare a precarei democraţii româneşti.

Nu ştiu dacă Boc e omul potrivit la locul potrivit. Ştiu însă că, alături de Vasile Dâncu şi de alţi câţiva oameni politici de dreapta şi de stânga număraţi pe degetele unei mâini, cu precădere ardeleni, Boc reprezintă o raritate absolută în peisajul politic românesc.

Acest peisaj e lipsit aproape cu desăvârşire de acea categorie de profesionişti oneşti, harnici şi capabili şi de altceva decât să mintă poporul cu televizorul. Or, Boc e unul dintre foarte puţinii demnitari cu însuşirea de a gândi cu propriul cap, de a se articula logic, consistent şi organizat.

Şi mai puţini s-au dovedit în stare să ia măsuri impopulare ori să se abţină de la promisiuni electorale chiar înaintea unor scrutine decisive, în ciuda larg vehiculatului clişeu, de „obedienţă", pe care, fără argumente, i l-au lipit de frunte vrăjmaşii lui Băsescu.

Mai ştiu şi ce imens caiet de sarcini are, dacă vrea cu adevărat să ţină seama de voinţa majorităţii cetăţenilor români şi să contribuie la punerea în aplicare a mandatului pro-reformist acordat de către electorat preşedintelui în exerciţiu. În acest sens platforma în baza căreia a candidat Băsescu precum şi votul majoritar care l-a revalidat pe şeful statului sunt fără echivoc.

Întrebarea cheie pentru premierul României ar trebui, în consecinţă, să fie următoarea: Ce-ar face din România o democraţie autentică şi un stat de drept solid? Iar corolarul ei: ce măsuri ar fi de adoptat întru realizarea acestui deziderat?

Lista demersurilor necesare nu e foarte lungă. României îi trebuie urgent recursul la memorie, precum şi o administraţie şi un for legislativ de natură să respecte voinţa cetăţenilor. Are nevoie de o educaţie şi de un sistem sanitar care să preţuiască realmente demnitatea omului, dreptul său la viaţă, la îngrijire medicală adecvată; precum şi de puteri executive, legislative, judiciare şi mediatice în stare să apere libertatea individuală, adevărul şi justiţia.

Ca să-şi procure toate acestea, România nu se va putea lipsi de o serioasă revizuire a constituţiei; de epurarea magistraturii şi îndreptarea eficientă a unei justiţii strâmbe în prezent; de regenerarea morală şi restructurarea clasei ei politice dominate de oportunism şi relaţii clientelare.

Eliminarea din viaţa publică a unor lideri politici nefaşti, inepţi, oportunişti, perdanţi şi compromişi, a foştilor turnători şi poliţişti politici ai regimului totalitar e, de asemeni, imperioasă. Nu se va putea face fără lustraţie.

Stringentă este, ca atare, revigorarea instituţională a unui CNSAS castrat de reţeaua ocultă a politicienilor, magnaţilor şi formatorilor de opinie de extracţie securisto-comunistă, cei pentru care, în 1990 eram „cu toţii vinovaţi” pentru ca nimeni să nu mai poarte vreo răspundere.

Obligatorie e şi demolarea monopolului exercitat de aceiaşi mafie asupra televiziunilor şi a unei mari părţi a presei scrise. Indispensabilă e lichidarea pensiilor neruşinate plătite stâlpilor fostului regim comunist şi despăgubirea reală a victimelor sistemului totalitar.

Să adăugăm la toate acestea retrocedarea efectivă şi deplină a bunurilor jefuite de regimul comunist şi întărirea caracterului sacrosanct al dreptului la proprietate.

Mai e nevoie şi de o drastică debirocratizare a statului. În fine, să nu omitem aspectul esenţial al transformării funcţionarului şi omului politic în ceea ce ar trebui să fie într-un stat de drept şi într-o democraţie autentică: persoane aflate în serviciul cetăţeanului şi nu belferi omnipotenţi graţie statutului de „şefi” şi mitei pe care i-o pretind omului de rând.

Pe de altă parte, chiar dacă ar dispune de o majoritate parlamentară adecvată şi de personalitatea ideală, nu-i va sta în putere premierului să definitiveze democratizarea României. Într-o ţară în care dihotomia dreapta-stânga continuă să fie inoperantă, drumul către o societate realmente liberă va trece prin transformarea fostului partid-stat într-o mişcare de stânga, social-democrată, de tip occidental. Abia când se va forma o masă critică în PSD şi PNL care să înţeleagă că aceste partide nu vor mai câştiga alegeri dacă liderii lor îşi vor perpetua dispreţul faţă de valorile reale ale societăţii, vor dispărea şi demnitarii lor pătaţi, deveniţi subiect de anecdote.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Vlad Drăghicescu