Când stânga devine dreapta, iar presa dezinformează | România | DW | 12.10.2020
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

OPINIE

Când stânga devine dreapta, iar presa dezinformează

A fi de stânga însemna, cândva, a lua partea omului de rând. Azi e a apăra cu orice preț, în numele progresului, o elită globală, fie ea și coruptă. Răsturnarea s-a produs sub protecția unei prese dure doar cu dreapta.

Ești jurnalist și vrei să-ți exerciți profesiunea corect, folosindu-te de judecata critică de care dispui? Ești un om politic conservator și vrei să rămâi loial principiilor tale? Mai gândește-te o dată. Mai gândește-te bine. 

Poate n-ai forța să reziști avalanșei de atacuri cu care te vei confrunta de îndată ce pui degetul pe rană. Riști să te trezești brusc etichetat, vituperat, condamnat și, cine știe, dat în judecată pentru că ai atras atenția asupra unor malversațiuni gigantice. Unele, precum șarlataneria colosală Wirecard sau escrocheriile Cum-Ex și Cum-Cum, care n-ar fi putut lua proporții uriașe, dacă tunurile ale căror bubuituri le-ai auzit ca jurnalist n-ar fi fost detonate la umbra unor legi favorizând hoția și sub protecția unora cu pâinea și cuțitul apărându-i pe marii șuți. 

Jurnaliști puși sub acuzare de autorități care clachează

Dacă, însă, auzind cruntul bubuit, te-ai simțit, ca jurnalist, nevoit să-ți faci meseria și să-ți lămurești cititorii, n-ar fi exclus să te trezești dat în judecată de autorități financiare mai degrabă dispuse să te bănuiască pe tine mână în mână cu profitori de afaceri dubioase la burse, decât  să se achite de datoria de a controla potențiali escroci între marii magnați.

Așa li s-a întâmplat unor jurnaliști de la Financial Times. Au avut îndrăzneala de a investiga încă din 2015 fraudele Wirecard. Au produs, în acest sens, o serie de articole intitulate ”House of Wirecard”. În ianuarie 2019 ziariștii britanici și-au manifestat ”tupeul” incomensurabil de a divulga posibile falsificări de bilanțuri asiatice ale concernului german. Unul mult giugiulit de responsabilii politici de la Berlin, în frunte cu ministrul de finanțe Olaf Scholz și cu șefa lui, Angela Merkel.  În septembrie 2019 cancelara mai încerca să pună pile Wirecard, făcând lobby pentru concern în cursul unei vizite în China comunistă.   

Patru-cinci ani de investigații jurnalistice britanice, apoi, într-un târziu, germane, soldate cu articole demascatoare și liderii politici n-au habar ce se întâmplă? Așteaptă ca bursele să reacționeze și să trântească la pământ acțiunile concernului cel mare, prins cu ocaua mică? 

Demnitarii n-ar fi știut nimic. Așa a declarat ministrul german de finanțe, social-democratul Olaf Scholz, chestionat de jurnaliști sau abordat de membri unei comisii de anchetă parlamentare. Așa susține și creștin-democrata Angela Merkel. Habarnism pretinde și oștirea  sutelor de mii de funcționari guvernamentali și din administrațiile federală și regionale, plătiți ca să aibă în vedere ca normele și legile germane să fie respectate, nu violate. 

Dacă politicienii s-au mulțumit să asiste cu mâinile în sân la escrocarea unui mare număr de mărunți investitori, cărora hoții de la cârma Wirecard le-au furat micile economii în ceea ce a devenit tunul tunurilor, în speță cea mai amplă înșelăciune din istoria postbelică a Germaniei, s-a activat în schimb BaFin, Autoritatatea Federală de Supraveghere Financiară. 

Cerberii acestui oficiu s-au repezit într-un târziu ca niște lei paralei să lovească în zmei. Dar nu în pungașii de la Wirecard. Ci în jurnaliștii de investigație de la Financial Times, ziarul care dăduse alarma. BaFin i-a dat în judecată, în aprilie 2019, ca ”suspecți de complicitate cu speculanți” la burse pariind pe căderea acțiunilor concernului. Care, estimp, era ocupat până peste cap să-i escrocheze pe acționari. 

Trecuseră anii de la primele semnale de alarmă lansate la Londra. Or, abia în septembrie 2020, la mult timp după căderea măștilor, s-a anunțat că BaFin, un comic al ecranului mai mare decât Charlot, Stan și Bran și Buster Keaton la un loc, a renunțat la traducerea în judecată a ziariștilor britanici. 

În mod halucinant, șeful BaFin, pe nasul căruia joacă borfașii, continuă să fie în funcție. La fel, oamenii politici responsabili pentru legi proaste și lipsă de control adecvat al autorității financiare, care clamează la tot pasul ”justiția socială”. Partidele lor critică și amendează dur capitalismul, ca SPD, ori de câte ori au ocazia, dar exponenții lor pretind, culmea, că n-ar fi avut nici cea mai vagă idee de cele ce se-ntâmplă. Ca și cum ignoranța ar fi o justificare validă. Ca și cum una spunem, cu totul alta știm și facem. 

Un partid muncitoresc, prieten cu capitaliști veroși

Social-democratul Scholz nu e la primul său bilanț bizar. Ca primar general al landului Hamburg a condus o administrație care a renunțat, practic, la încasarea unor ample datorii fiscale, în valoare de zeci de milioane, de la alți mari escroci. E vorba de Banca Warburg, despre care autoritatea condusă de Scholz aflase încă din 2016, de la ministerul federal de finanțe, că și-a însușit pe nedrept sume uriașe din așa-numitele afaceri Cum-Ex. 

Prin astfel de afaceri, speculanții la burse încasau în epocă, fraudulos, fonduri ample provenind din escrocherii fiscale pe bază de acțiuni și dividende. Or, după cum relevau la începutul acestui an ziariști de investigație de la Die Zeit și emisiunea televiziunii publice, Panorama, primele semnale, ignorate de oficialitățile competente, în legătură cu Banca Warburg, fuseseră lansate de procuratura din Köln, la începutul anului 2016. 

Totuși, primăria condusă de Scholz și-a permis să piardă aproape 50 de milioane de euro. În ciuda unor verdicte clare ale justiției, incriminând fără drept de apel afacerile Cum-Ex, primăria din Hamburg a admis prescrierea nefăcutelor comise de o bancă, pe-al cărei șef și patron Scholz îl primise la primărie, în timp ce procuratura îl investiga, dacă se dă crezare jurnalului bancherului, confiscat de autorități. La Hamburg, aceste oficialități au refuzat să-l execute, pretinzând că s-ar fi temut de ”riscurile” unui ”conflict în justiție” cu Warburg. 

Scholz pare să fi mințit, apoi, din greu. Politicianul de top al SPD a afirmat, în răspăr cu datele din jurnal, că ”nu” l-ar fi primit pe bancher. După cum reiese din însemnările confiscate, același mogul mai intervenise (în decembrie 2017) și pe lângă alt dregător SPD, în speță șeful grupului parlamentar social-democrat, Johannes Kahrs. Care a dezmințit și el informațiile din jurnalul sechestrat de autorități după o percheziție.   

Scholz și Kahrs se pretind nevinovați. Poate chiar sunt. Prezumția de nevinovăție îi mai apără, ca cetățeni. Dar ca politicieni? Scholz e, oficial, candidatul SPD pentru funcția de cancelar. Serios? Serios! Cum e posibil ca un partid social-democrat, care se dă apărător al justiției ”sociale”, (una inventată, de vreme ce justiția nu are voie să fie altceva decât este, adică justiție, pur și simplu, apărând pe orice nedreptățit, fie el bogat ori sărac, și nu doar pe defavorizați) să trimită în cursa pentru funcția executivă supremă un politician suspect? 

Progresiștii și presa

SPD nu mai e de mult ce-a fost. Și-a pierdut electoratul muncitoresc. Din partidul omului de rând pare să fi ajuns la cheremul unor elite care se dau progresiste, dar sunt mai degrabă globaliste și nu arareori profitoare și prădătoare. Liderii acestui partid par să estimeze că prea puțini sunt cei cărora le pasă. Ori înțeleg ce se întâmplă. Dar cum să înțeleagă, ori să le pese, dacă mare parte din presă e pentru unii mumă, pentru alții ciumă? 

Ia să fi fost Donald Trump în poziția dregătorilor germani. L-ar fi iertat vreo clipă presa germană? N-ar fi întreprins jurnaliștii eforturi cotidiene să-l facă zob? I-ar fi dat cineva în judecată? Li s-ar mai fi pus bețe în roate înainte de a-și publica investigațiile lansatoare de semnale de alarmă? Sau după? Și de ce au dat alarma nu gazetarii nemți, ci străinii? 

Nu o dată dregătorii au investit bani grei în companiile ale căror conduceri se dedau la fraude. Nu o dată au colegi și prieteni care conduc mari concerne de presă. Scapă așadar nepedepsiți politicienii vinovați, responsabili sau extrem de suspecți? Nu mereu, nu pe veci, dar prea mult. Cum să nu scape dacă-i alintă o presă parțial iresponsabilă, oarbă când e vorba de stânga, draconică, dacă trebuie osândiți conservatori?

Cazul american

De boala activismului stângist aliat cu marile concerne, dar înlocuind jurnalismul critic și presa de investigație autentică suferă nu doar mare parte din mass-media vesteuropeană. Ziarele americane Washington Post și New York Times și-au anunțat recent susținerea electorală pentru echipa Joe Biden-Kamala Harris. Nimic nou, în această privință, de vreme ce marile cotidiane de peste ocean n-au susținut mai niciodată candidați republicani. Și s-au făcut adesea ecoul nu doar al celor mai gregare antiamericanisme, ci și al celor mai imunde atacuri personale împotriva rivalilor politici ai stângii democrate.  

Ziar cândva realmente prestigios, New York Times recomanda alegătorilor opțiunea pentru Biden, un om politic al cărui fiu, Hunter, a întreținut în epoca în care tatăl său era vicepreședinte al SUA, ramificate și rentabile relații globale cu concerne și oligarhi ruși, ucrainieni și chinezi. Din legăturile cu ei, Hunter a încasat multe milioane. Democrații și susținătorii lor le cer americanilor să creadă că toate acestea ar fi în regulă, iar Hunter n-ar fi profitat de funcția părintelui său. 

NYT acreditează în plus ideea că a-l ”alege pe Biden” e a ”restaura încrederea în instituțiile democratice” americane. Chiar așa. Or, în mod aiuritor, același ziar a pus batista pe țambal în legătură cu refuzul repetat, moralmente inexplicabil, al lui Joe Biden și al coechiperei lui, de a răspunde la o chestiune cheie referitoare la posibila răsturnare, de către o administrație democrată Biden-Harris, a arhitecturii instituționale a SUA.  

Fără replică a rămas și în Washington Post și în alte medii pe față ”progresiste”, în fapt mai degrabă reacționare, repetat articulata întrebare privind posibila lărgire, politic convenabilă, a Curții Supreme, astfel încât să i se confere o culoare și orientare de stânga. 

Ar ”restaura” un atare demers de politizare rapidă, subminând sistemul de controale, de checks and balances, al statului de drept, ”încrederea în instituțiile democratice” americane? Ei, aș! Mai degrabă ar asasina-o și ar îngropa-o irevocabil.