Când democraţia încurajează tirania | România | DW | 06.09.2018
  1. Inhalt
  2. Navigation
  3. Weitere Inhalte
  4. Metanavigation
  5. Suche
  6. Choose from 30 Languages
Publicitate

România

Când democraţia încurajează tirania

Tiraniile combat nu doar disidenţa. Dau cu tifla şi guvernelor care nu le cântă în strună. Căci pe divide et impera şi abundenta prefacere a prietenilor în vrăjmaşi li se bazează perpetuarea la putere. Dar şi prăbuşirea.

Nu e un secret că Liviu Dragnea se străduie de mult să imite varii tiranii sau regimuri ”iliberale” contemporane. De la unii, ca Orban, a furat, împreună cu retorica anti-Soros, şi tehnica antisemitismului fără antisemitism făţiş. De la alţii, ca Putin (ca şi de la predecesorul său la cârma PCR, Nicolae Ceauşescu), preşedintele Camerei Deputaţilor, care tocmai şi-a început sesiunea parlamentară reprimând opoziţia cea mai redutabilă, cea a USR, spre a reduce democraţia la absurd, a învăţat varii şmecherii utile. A împrumutat de pildă ştiinţa fortificării propriului regim postcomunist prin ultranaţionalism şi fundamentalism religios.

Mima patriotismului şi a drept-credincioşiei e menită, fireşte, să mascheze cleptocraţia care a omorât în România meritocraţia. E un tertip, să ne-nţelegem, eficient. Cât timp democraţii nu-l demască. Şi pentru că prea puţini europeni îl demască, îl foloseşte cu asupra de măsură şi regimul islamist condus de Recep Tayyip Erdogan. De la nimeni n-a învăţat tiranul de Teleorman atât de mult şi de bine cât a deprins urmărind îndeaproape tehnicile islamistului de la Ankara.

Aşa se explică recursul său trufaş, strident şi ipocrit la culme, la instrumentul conspiraţionismului cu ”statul paralel”, folosit, în ciuda dublului tăiş al acestei săbii din dotarea paranoicilor, cu o insolenţă egalată doar de maniera în care a înfierat Erdogan prezumtivul "terorism" al gülenismului. Demersul e comprehensibil. Căci nimic nu se potriveşte şi nu serveşte mai bine tentativei eliminării adversarilor politici şi nivelării oricărui pluralism, în vederea edificării dictaturii, ori statului totalitar, decât acuza unui terorism în fapt imaginar, proferat la adresa unor duşmani iniţial la fel de imaginari.

Avantajul tiranilor rezidă în împăciuitorismul democraţilor, veşnic ispitiţi s-o încerce constructiv, cu binişorul, chiar şi în faţa celor mai implacabili şi destructivi dictatori. În baza acestei tentaţii, vituperarea duşmanilor închipuiţi e reversibilă ori de câte ori li se năzare dictatorilor. Dacă de pildă apare în zare un duşman real şi puternic, împotriva căruia e de luptat cu adevărat. Şi împotriva căruia e nevoie de aliaţi. Pentru obţinerea lor, se trece la rescrierea istoriei.

Care se face lesne şi sistematic, în tiranii. La rândul lor, exersaţi să elimine din memorie şi propriul trecut orice ar putea isca iritarea duşmanilor, democraţii europeni se arată deconcertant de iertători cu acest sistem. Deloc de mirare că, de pe urma acestei indulgenţe doar aparent raţionale, în fapt sinucigaşe, profită şi terţi. Profită, în speţă, cât e lăsată s-o facă, orice dictatură in statu nascendi. 

În spiritul plagiatorilor care-i populează regimul, Dragnea a copiat de la regimul Erdogan nu numai gazarea nemiloasă de protestatari, supuşi, în prealabil, bastonadelor. Sau şiretenia utilizării unui puci prezumtiv pentru strângerea şurubului. Ori viclenia ideologică a combinării siglei de partid cu naţionalism şi fundamentalism. Ci şi un antigermanism virulent.

În Turcia s-a manifestat în ultimii ani prin arestarea a zeci de germani pe inventate acuze politice. Ca şi prin groteştile comparaţii ale democraţiei germane cu nazismul.

În România, ura pe nemţi şi incitările antigermane s-au exprimat, nu mai puţin virulent, de către unii ca Liviu Pop, Lia Olguţa Vasilescu şi Darius Vâlcov. Primul a inventat "nazismul" unei organizaţii minoritare perfect adaptate statului de drept ca Forumul democrat al Germanilor. Ex-PRM-ista a mers mai departe pe calea isteriei xenofobe, recuzându-i preşedintelui, ca ”neamţ”, dreptul de a critica gazarea protestarilor reprimaţi în războiul româno-român, declanşat de şeful Olguţei în Piaţa Victoriei.

Bomboana otrăvită de pe coliva relaţiilor româno-germane a pus-o ciracul penal din executivul marionetă al lui Dragnea. Care, dezinhibat total şi fără urmă de ruşine, i-a identificat pe protestarii #rezist cu naziştii şi pe preşedinte cu Adolf Hitler.

În mod curios, prea puţini oameni politici români sau germani au protestat împotriva acestor uriaşe derapaje. Or, dacă regimul Dragnea se perpetuează dimpreună cu reflexul său de-al imita pe cel islamist, de la Ankara, e previzibil că se va trece şi în România, la proxima ocazie, de la atacuri verbale, gazări, botniţă pusă opoziţiei parlamentare şi desfiinţarea independenţei justiţiei, la mai rău.

La arestări în masă şi vărsări de sânge de amploare. Or, curios e că, în ciuda propriei istorii, Germania îşi pune piedică sieşi precum şi cauzei democraţiei, arătându-se gata să ierte un lider de factura lui Erdogan. Şeful diplomaţiei germane a pregătit vizita tiranului turc la Berlin, la sfârşitul lunii curente, printr-o întrevedere cu preşedintele Turciei, în care Heiko Maas s-a văzut pus la colţ fotografic, dacă nu şi verbal. Căci, aşezat în faţa unei perechi de steaguri turceşti, Erdogan l-a marginalizat pe oaspetele său, lăsat fără drapel şi expediat către periferia pozei. 

Ca şi cum ar fi un oaspete de ruşine şi de rang inferior. S-ar zice că Germania cea prosperă ar avea nevoie, chipurile, de imperiul islamist şi neotoman edificat de Erdogan. Nu invers.

În realitate, e pe dos. Sub imperiul cezarismului, al dispreţului faţă de legile pieţii şi faţă de independenţa justiţiei, turcii, în mare avânt până de curând, se prăbuşesc mai nou monetar şi financiar. Ankara e nevoită să caute ajutorul Berlinului, Turcia islamistă fiind economic pusă în genunchi de o rapidă depreciere a monedei naţionale în urma escaladării conflictului cu SUA şi a retragerii investitorilor străini, speriaţi de incertitudinile juridice grevând piaţa turcească.

Dar antitrumpismul militant al Turciei islamiste găseşte o regretabilă înţelegere la social-democratul german. Pe care-l sperie, pe lângă democraţia americană, şi perspectiva unui nou val debordant de refugiaţi în urma proximei şi stăruitor evocatei ofensive ruso-irano-siriene împotriva opoziţiei masate la Idlib. În aceste condiţii, şeful diplomaţiei germane a promis Turciei un generos, dar contraproductiv, ajutor umanitar. Căci şi promisiunea, şi vizita lui Erdogan în Germania, riscă să fie interpretate ca semn de mare slăbiciune a democraţiilor, de înţelegere a agresiunii şi de încurajare a dictaturilor în genere. Nici Dragnea nu le va înţelege altfel.

Dacă toate acestea echivalează cu ”realpolitik”, e bine ca vestul să abandoneze grabnic acest ”alt fel” de a face o stupidă şi liberticidă politică de stimulare a tiranilor. Una, la urma urmei, nu mai puţin autodemolatoare decât a perechii Chamberlain-Daladier în faţa lui Hitler, în anii 30 ai veacului trecut.