Băsescu? Geoană? Sau România?

De altfel, decizia elveţienilor care s-au pronunţat clar şi fără echivoc împotriva împodobirii moscheilor cu minarete, i-a speriat nu doar pe musulmanii din confederaţie, ci a alarmat întreaga elită, politic corectă, din Europa occidentală.

Mulţi s-au întrebat dacă hotărârea elveţiană nu încalcă oare principiile statului de drept în măsura în care afectează libertatea religioasă. Potrivit unora din criticii opţiunii anti-minarete, statul de drept elveţian ar fi intrat subit în coliziune cu democraţia.

Dacă Elveţia cu vechea şi solida ei democraţie a ajuns sub lupă, cu atât mai mult s-ar cuveni examinată situaţia României. Sub Ion Iliescu şi succesorii săi PSD-işti, România n-a făcut, în cel mai bun caz, decât paşi de melc către democraţie. După 2004 reformele s-au accelerat sensibil, în special graţie politicii prooccidentale clare a lui Traian Băsescu.

Dar nici intrarea în NATO şi cu atât mai puţin aderarea la UE n-au consolidat cu adevărat democraţia şi statul de drept românesc. Fiindcă, odată cu aderarea ţării la spaţiul comunitar, impulsul reformist al unei bune părţi a clasei politice româneşti a intrat în comă şi s-a stins.

Pasului făcut înainte, mai cu seamă în domeniul reformei justiţiei, i-au urmat mulţi paşi înapoi. Combaterea corupţiei endemice, în special a celei de la vârful societăţii, şi condamnarea demnitarilor prinşi cu mâna în sac, au fost puse pe butuci de majoritatea parlamentară PSD-ist – PNL-istă, cu activa complicitate a liderilor UDMR şi PRM.

Întrucât România n-a ajuns încă la nivelul şi statutul unei democraţii europene cât de cât normale, capabile să respecte integral principiile statului de drept, e limpede că ţara are nevoie ca de aer, pe plan intern, de o reluare în forţă a reformelor.

Pe plan extern, modernizarea României reclamă perpetuarea occidentalizării ei şi nicidecum o revenire la orientarea ei spre Moscova, ştiut fiind că Rusia este, pe moment, o ţară autoritară, cu impulsuri imperiale, dominată de structuri oligarhice şi mafiote, de extracţie kaghebistă.

Unii analişti susţin că ar fi sosit vremea „normalizării” raporturilor cu Moscova. Dacă România ar fi o democraţie solidă şi un stat de drept autentic, iar actuala conducere de la Kremlin n-ar mai reprezenta o ameninţare pentru vecinii ei şi n-ar şantaja energetic Europa, ar fi chiar dezirabilă nu doar normalizarea, ci reapropierea de Rusia.

Din păcate însă lucrurile nu stau aşa. Iar vizitele secrete la Moscova efectuate de unul din candidaţii la prezidenţiale dau mult de gândit.

La fel de neconvingătoare este „liniştea” propagată de una din taberele angrenate în cursa prezidenţială. Eventualitatea reluării efective a reformelor îi sperie pe profitorii tranziţiei şi ca atare nu se va produce în condiţii de linişte de cimitir.

Opţiunea de la 6 decembrie va fi una istorică în măsura în care va determina viitorul ţării. Fiindcă atribuţiile constituţionale îi acordă şefului statului dreptul să determine deopotrivă traiectoria internă şi liniile de forţă ale politicii externe şi de securitate ale României.

Încât, dincolo de campania denigratoare dezlănţuită de televiziunile trusturilor de presă anti-băsesciene, e clar că, pentru toţi alegătorii capabili să facă abstracţie de manipulările mediatice, se pune problema unei opţiuni cruciale. La 6 decembrie, alternativa nu va fi Băsescu ori Geoană. Ci România de mâine.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Rodica Binder