Bucureștiul, capitala europeană a noxelor

Bucureștiul e de peste trei decenii un oraș în convalescență. Poluarea aerului, poluarea fonică, poluarea umană și nu în cele din urmă cea vizuală sunt virușii care cauzează afecțiuni grave fizice sau psihice, ajungându-se până la decese.

Medicii și ecologiștii apreciază că, în fiecare an, aproximativ 3.000 de bucureșteni mor din cauza poluării aerului, care în unele zile și intervale orare depășește chiar și de zece ori valorile recomandate de Organizația Mondială a Sănătății pentru media zilnică. Pe lângă acești agenți patogeni cu care bucureștenii sunt nevoiți să conviețuiască, frica de un cutremur devastator care să le pună viața în pericol ține capul de afiș în sondajele care contorizează fricile românilor.

Peste 360 de imobile s-ar prăbuși la un cutremur precum cel din 4 martie 1977

În București sunt numeroase imobile ai căror proprietari sunt instituții care le-au lăsat în paragină. Este și cazul Universității din București, care are în proprietate o avere uriașă, un întreg cvartal de clădiri de pe Șoseaua Panduri nr. 90-92, fostul azil „Elena Doamna“, înființat de soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza.

Renovarea acestor imobile care vor fi sediile mai multor facultăți ale Universității a fost încredințată, în urma licitației, firmei SC Erbașu S.A. Lucrările au început de aproape patru ani, dar imaginea fostului azil arată aproape neschimbată. Rețeta tragerii de timp e un loc comun în România, anume subcontractarea executării unor lucrări de renovare de către firmele mari, cum este cazul companiei de construcții a multimilionarului Erbașu, unor firme cu câțiva angajați sau muncitori sezonieri.  

O campanie de expertizare a tuturor clădirilor din București în cazul unui cutremur major nu a mai fost realizată din perioada ceaușistă. În cei 33 de ani care s-au scurs de la cutremurul regimului comunist, belferii imobiliari împreună cu belferii Primăriei Generale au făcut carteluri prin care au căzut de acord care clădiri să fie parafate cu bulina roșie, asta pentru ca dezvoltatorii imobiliari să aibă un spațiu cât mai extins pentru a construi arealuri rezidențiale cu blocuri care, după câțiva ani, încep să dea semne de oboseală concretizate în special prin crăpăturile adânci ale pereților exteriori sau prin vopseaua lavabilă deja scorojită.

Sunt noile cutii de chibrituri, față de cele comuniste, pe care le-am putea numi azi postmoderne. Multe din aceste construcții ale rechinilor imobiliari care nu respectă normele tehnice impuse de lege nu vor rămâne în picioare în cazul unui cutremur devastator, spun arhitecții care nu se dau după cireș.

Nevoia de consolidare a peste 850 de clădiri încadrate în diferite grade de risc seismic ar trebui să fie prioritatea stringentă a Primăriei Capitalei, în condițiile în care, potrivit expertizelor de până acum, peste 360 de imobile încadrate în gradul seismic 1 riscă să se prăbușească la un cutremur cu magnitudinea comparabilă cu cel din 4 martie 1977 (7,2 pe scara Richter), în urma căruia 1.424 de oameni au fost îngropați sub dărâmături iar 33 de clădiri și blocuri de locuințe s-au prăbușit.

Societatea de Transport București, o gaură neagră în bugetul Primăriei Capitalei

Una dintre cele mai poluate capitale europene este traficată zilnic de peste un milion și jumătate de autoturisme, unele mai vechi de zece ani, și de câteva sute de autobuze, troleibuze și tramvaie, dintre care jumătate ar fi trebuit să ajungă demult la fiare vechi.

Societatea de Transport București (STB) încă nu și-a dat duhul doar pentru că Primăria Capitalei o ține sub perfuzii, subvenționând-o în fiecare an cu aproape un miliard de lei, bani care sunt cheltuiți în cea mai mare parte pe salariile celor aproape 11.000 de angajați, care nu se pot plânge că au salarii prea mici. Fiecare director general al societății de transport în comun, numit pe criterii politice, s-a angajat din prima zi în care a pus mâna pe ștampila de șef că va face o reformă radicală a STB, începând cu reducerea personalului, însă lucrurile au rămas neschimbate tot din considerente politice.

Peste 5% dintre pruncii de până la un an mor din cauza aerului poluat al Bucureștiului

Bucureștiul miroase urât, fie vară, fie iarnă, fie zi ori noapte. Directiva Uniunii Europene de a se trece de la tomberoanele de gunoi dintre blocuri la pubele diferențiate în funcție de natura deșeurilor e în stadiul incipient. Pe lângă automobilele și mijloacele de transport în comun care poluează aerul în proporție de 60%, noxele care otrăvesc bucureștenii provin în mare parte și de la containerele și pubelele de gunoi menajercare nu respectă normele impuse de Uniunea Europeană. Tomberoanele mâncate de rugină de pe vremea lui Ceaușescu încă mai hrănesc și azi șobolanii și degajă mirosuri pestilențiale pe care locatarii blocurilor din apropierea acestor focare de infecție sunt obligați să le suporte.

Modul în care firmele de salubrizare, pe care primăriile de sector le plătesc regește, se achită de angajamentele din caietul de sarcini e halucinant. Doar un exemplu: deși, în spațiile amenajate, peturile, sticla, hârtia ori resturile alimentare sunt aruncate, de bine de rău, în funcție de gradul de civilizație al bucureștenilor, în pubele diferite, autoutilitarele firmelor de salubrizare le deversează de-a valma în stomacul uriaș al acestor vehicule mâncate de rugină.

Munții de deșeuri și gunoi menajer care apar peste noapte nu doar la periferie, ci și în locurile virane dintre blocuri, amplifică otrăvirea cu noxe a bucureștenilor. Statisticile arată că peste 5% dintre pruncii de până la un an mor din cauza aerului poluat al Bucureștiului. La adăpostul întunericului, basculantele deversează deșeuri din azbest sau plastic, resturi de vopsea lavabilă, dizolvanți, plăci de rigips, cartoane, mobilier putrezit în care a înflorit mucegaiul. Pentru a șterge urmele, tot la adăpostul întunericului, proprietarii munților de gunoaie împrăștie canistre cu benzină și le dau foc. De cele mai multe ori, șefii Gărzii de Mediu ridică din umeri.

Poluarea sonoră la 100 de decibeli – de la manele la „Drumurile noastre toate“

Pleci dimineața de acasă cu voie bună și te întorci seara la copii și la nevastă cotropit de oboseală, fără să știi de unde ți se trage, întrucât la slujbă ți-ai făcut meseria fără stres, fără să fi avut conflicte cu colegii de muncă, fără admonestări din partea șefilor. Uneori oboseala devine cronică, depășind pragul depresiei. Îți pui aceeași întrebare: de unde ți se trage? Pilulele antidepresive, internările la psihiatrie, ședințele de psihoterapie, intrarea pe ușa bisericii - toate acestea nu-ți dau de fiecare dată un răspuns.

Conform Agenției Europene de Mediu, în Europa sunt peste 16.600 de decese premature și peste 72.000 de spitalizări în fiecare an din cauza poluării sonore. Aceeași sursă apreciază că trei din cinci persoane sunt afectate de poluarea sonoră, cu precădere oamenii care își trăiesc ultima vârstă, dar și adolescenții care se simt în largul lor doar atunci când își amanetează auzul la 100 de decibeli. Manelele nu fac doi bani dacă nu sunt ascultate cu sonorul la maxim. Le auzim în toiul nopții, ne zgârie auzul atunci când vuiesc în automobile de lux conduse de neamuri proaste, ne admonestează violent atunci când le auzim în pensiunile agroturistice.

În cartierul în care locuiesc, în fiecare prag de noapte un individ cântă la megafon „Drumurile noastre toate / Se vor întâlni vreodată...“ Bătrânii ies în balcoane, aplaudă și dau comenzi individului cu megafonul să le cânte și alte piese muzicale din tinerețea lor îndepărtată, care dintr-o dată le e restituită de Angela Similea, Dan Spătaru, Corina Chiriac, Marina Voica și încă alții. Cântărețul ambulant adună banii aruncați de la balcoane și își continuă periplul către alte blocuri. Tulburarea liniștii publice? „Vezi-ți, domnule, de treabă!“ Polițiștii de proximitate ascultă și ei fascinați.

„Aici drogurile și taxa de protecție sunt plătite doar cu parai“

Intri pe Strada Prelungirea Ferentari, continui să mergi pe Aleea Vâltoarei, treci de Școala 136 și ajungi la Aleea Livezilor din cartierul Ferentari. E cea mai sordidă zonă din București, cu blocuri care pe vremea comunismului erau așa-numitele „cămine de nefamiliști“.

După 1990, multe prăpădite de apartamente și garsoniere au fost ocupate abuziv în special de romi, dar și de interlopi, care apoi le închiriau, așa cum o fac și acum. Aleea Livezilor – ce nume idilic pentru cutiile de beton cu pereții coșcoviți și afumați, cu rufele atârnate la uscat pe sârme și parcele virane năpădite de buruieni – e un loc al pierzaniei, al drogaților și al traficanților de droguri, pe care de multe ori și polițiștii îl ocolesc. Armele albe, printre care săbiile și pumnalele țigănești, nu lipsesc din arsenalul alcoolicilor și dependenților de droguri.

Mărturisesc că am mers cu oarece teamă în Aleea Livezilor, deși era miezul zilei. Oamenii sunt agresivi dacă te văd că filmezi sau faci poze, așa că mi-am pregătit o intrare inocentă. „Mă interesează cartierul, am un nepot care nu-și permite să locuiască cu chirie în altă parte, mi s-a spus că aici chiriile sunt mici“, i-am zis unui burtos tuciuriu pus pe harță. „Mici, mici, da’ o garsonieră tot se duce la 100 de parai și un apartament la 200“, zice personajul, „aici se lucrează numai cu parai, și pentru marfa pentru ăi care consumă, știi matale ce, și pentru taxa de protecție, tot“.

L-ați vedea pe primarul Capitalei Nicușor Dan, cel „mut ca o lebădă“, într-o vizită de lucru în Aleea Livezilor din cartierul Ferentari pentru a vedea ce s-ar putea face pentru a despăduchea locul? Eu unul, nu.